Augustin de Hipona (lat. Sanctus Augustinus) (n. 13 noiembrie 354, Thagaste Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog şi doctor al Bisericii.
Caracterizare
Sfântul Augustin (numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu Aurelius de Cartagina, contemporanul său) este unul din cei patru Părinţi ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim şi Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanţi teologi şi filosofi creştini,
ale cărui opere au modificat substanţial gândirea europeană. Opera sa
constituie o punte de legătură între filosofia antică şi cea medievală.
În tinereţe a studiat retorica. Impresionat de "Hortensius" al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul şi în final neoplatonismul. După convertirea sa la creştinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.
Teologia sa a influenţat gândirea lui Martin Luther, care iniţial aparţinuse ordinului augustinian.
Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca
fiind folositoare şi luptă pentru despărţirea între Stat şi Biserică.
În opera sa târzie, "Despre cetatea lui Dumnezeu" (De Civitate Dei)
apreciază istoria omenirii ca pe o evoluţie a cetăţii terestre, a
oamenilor ("civitas terrena"), ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu
("Civitas Dei"). Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica.
El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc
păgân, care a trebuit să facă loc Cetăţii lui Dumnezeu, adică Bisericii.
Cea mai veche reprezentare a Sf. Augustin păstrată până în zilele noastre, Bazilica din Lateran (sec. al VI-lea)
Viaţa
Sf. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa,(sfânta Monica),
era o practicantă exemplară a creştinismului. Educaţia elementară a lui
Augustin, primită în oraşul natal, era creştină. A învăţat mai apoi la Madaura şi Cartagina.
Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică
a dus o viaţă carnală şi a avut un fiu din flori. Înainte de a se
creştina, a fost adeptul mai multor culte şi orientări filozofice, în
special maniheismul şi a tratat problema diviziunii clare între bine şi
rău, fiind preocupat de problema originii răului.
În anii 373 - 383, Sf. Augustin este profesor de Retorică, întîi la Tagaste şi apoi la Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de dialogul Hortensius de Cicero,
care îndeamnă la iubirea înţelepciunii eterne, lucru care îi va schimba
viaţa, luând o turnură decisivă: Sf. Augustin va deveni manihean. Dar
după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o şcoală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aştepta, în 384 călătoreşte la Milano unde îl cunoaşte pe episcopul creştin Ambrozie.
Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influenţată atunci de scepticism.
Învăţăturile conform cărora trebuia să se mulţumească cu poziţia
sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulţumi. Îl întâlneşte pe Sfântul Ambrozie,
asistă la predicile acestuia şi viaţa sa trece printr-un nou moment de
cotitură. Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut,
studiază învăţătura platoniciană, încercând, în acelaşi timp, să lupte
cu tentaţiile sale carnale.
Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din
flori, spre a da legitimitate acelei relaţii din tinereţe, se implică
într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în
conştiinţa sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată
în cartea a opta din Confesiuni.
Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o „dramatică examinare
a adâncurilor fiinţei sale”, Augustin are un moment de revelaţie sub un
smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: „Tolle, lege; tolle, lege”
(„ia şi citeşte; ia şi citeşte!”). Nu-şi amintea însă nici un cântec de
copii care să conţină aceste vorbe şi, imediat, şi-a dat seama că îi
vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte
care îi căzură sub ochi: „Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări
şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în
Domnul Iisus Hristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte”. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influenţa episcopului Ambrozie, care l-a şi botezat, în noaptea de Paşti a anului 387.
În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului şi a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius,, iar în 395 Episcop. Moare în 430, după treizeci şi cinci de ani dedicaţi activităţii episcopale. În acest moment, Imperiul Roman
era deja supraextins şi muribund, iar vandalii se pregăteau să atace
chiar cetatea episcopală a lui Augustin. Marea Romă avea să devină o
amintire (cucerită în 493 de ostrogoţi), iar Europa Occidentală va intra în Evul său întunecat, vreme de patru secole, până la renaşterea carolingiană. Filozofia lui Augustin
Augustin este unul din cei mai influenţi gânditori, poate cel mai
influent dintre toţi, mai ales dacă ţinem seama de faptul că inclusiv
platonismul a influenţat gândirea medievală prin intermediul lui
Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea
sa, influenţând, de exemplu, gândirea lui Descartes.
Înlocuieşte concepţia timpului ciclic cu aceea a timpului istoric,
linear; istoria este "tămăduitoare” în sensul de drum către bine.
Învăţătura autentică este posibilă numai prin iluminare. Omul se poate
îndoi de multe dar nu şi de certitudinea existenţei sale (premerge
raţionalismul cartezian) Oamenii sunt împărţiţi în două categorii :
damnaţi şi aleşi; avem răspunderea de a recunoaşte drumul dat de
Dumnezeu. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile
logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este
divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul),
este nemuritor fiind din aceeaşi substanţă cu Adevărul. Adevărul este
Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai
lăuntric. Credinţa precede înţelegerea, cunoaşterea. Virtuţilor
preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înţelepciune –
Augustin le adaugă virtuţile creştine: credinţă, speranţă, iubire;
acestea au fost completate cu "virtuţi umanitare”: iubirea aproapelui,
fidelitatea, încrederea, umilinţa.
DE CIVITATE DEI si crearea istoriei S-au scris de-a lungul timpului
multe despre Sf.Augustin şi lucrarea sa " De Civitate Dei "- operă fără
de care nu va putea fi niciodată înţeleasă istoria Evului Mediu
Occidental Catolic. Considerat de unii ca fiind un mare părinte al
bisericii sau un mare istoric, Sf. Augustin este considerat de alţii ca
fiind un vizionar. Sf Augustin nu este un istoric, cel puţin nu în
înţelesul general al cuvântului. El nu narează, nu reconstituie
istoria, nu interpretează evenimente. Totodată, autorul lui "De
civitate Dei ” nu este un vizionar, nu este un profet. El este mai mult
decât un profet. El poate fi considerat un demiurg. Augustin
construieşte tipare psihice şi o mentalitate care vor fi comune câtorva
zeci de generaţii. "De Civitate Dei " este opera care va penetra în
subconştientul celor care vor aparţine Occidentului catolic, al celor
care vor încerca, într-un mod conştient sau nu, să impună lumii întregi
această carte sfântă pentru ei, un adevărat testament religios şi
politic totodată. Opera Sf. Augustin a dăruit viaţă, coeziune şi mai
ales vocaţie istorică Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză
reuşită între civilizaţia latină, vitalitatea germanică şi mărturisirea
creştină. De la papă şi până la ultimul ţăran habotnic, catolicii vor
fi marcaţi de crezul istoric al Sf Augustin şi vor sili istoria
medievală să se încadreze în cadrele şi tiparele stabilite de acesta.
În perioada clasică a Imperiului Roman, partea occidentală a
acestuia şi, în special Roma, are o preponderenţă autoritară pe toate
planurile. Această stare de lucruri se modifică odată cu mutarea
capitalei la C-tinopol. Secolul al IV-lea d.Chr aduce sfârşitul lumii
antice şi triumful noii religii, cea creştină, ce este adoptată acum ca
fiind religie oficială în stat. Tot în această perioadă, datorită
presiunii popoarelor barbare, a germanicilor mai ales, precum şi a
războaielor civile, apare o criză deosebită ce duce la ruperea unităţii
politice şi economice a Imperiului. Acesta se rupe în două: Orientul şi
Occidentul- lumi ce mai păstrează încă elemente comune. O vreme,
echilibrul dintre cele două lumi va fi păstrat, dând o aparentă
senzaţie de unitate a lumii romane. În timp însă, cele două entităţi
politice romane vor avea evoluţii culturale, lingvistice şi religioase
diferite. Eşuarea încercărilor de a restabili ordinea şi unitatea
Imperiului vor dovedi clar acest lucru. Mai mult decât atât, echilibrul
este rupt definitiv, de data asta în favoarea Orientului grecofon.
Pentru prima oară în istoria lumii romane Răsăritul se impune. După
dispariţia în 476 a Imperiului Roman de Apus, centrul de greutate al
istoriei europene părăseşte Occidentul prăbuşit economic şi politic
pentru a se stabili la Constantinopol. Aici, creştinismul în forma sa
ortodoxă (lb. gr.-dreapta credinţă), va deveni o suberbă expresie a
mărturisirii credinţei în Christos. La adăpostul armatelor imperiale
bizantine, biserica creştin-ortodoxă va făuri şi va dărui lumii
creştine o bogăţie spirituală mistică ce-i este specifică. Dar,
îndreptându-şi întreaga energie spre dumnezeire şi manifestându-se sub
mantia protectoare a symphoniei (colaborarea armonioasă cu statul dar
şi subordonarea faţă de acesta ), biserica bizantină se va auto-izola
de lumea de dincolo de frontierele ortodoxiei şi se va desprinde de
caracterul dinamic şi profan, pământesc şi material al istoriei.
Ortodoxia rămâne astfel izolată pe un plan spiritual care îi este
propriu, lăsând astfel bisericii romano-catolice loc de manifestare pe
un alt plan care nu este însă neapărat profan, dar care este mai ales
material şi dinamic.
În Occident, procesul de afirmare a religiei creştine, în forma sa
catolică (lb. gr. – universal în sensul de în toate locurile şi în
toate timpurile, biserica trebuind să-i cuprindă pe toţi creştinii) a
avut o altă evoluţie. Într-o lume aruncată în dezordine şi haos
politico-social de către invaziile popoarelor barbare, într-o lume ce
încearcă să-şi regăsească echilibrul şi totodată să integreze într-o
nouă sinteză valorile romane şi creştine cu cele germanice, proces
complex desfăşurat de-a lungul secolelor V-VIII, ei bine, în această
nouă civilizaţie ce este pe cale să apară, religia creştină şi Biserica
însumează toate energiile viabile. Ele devin singurele realităţi
stabile. De acum înainte, creştinismul înseamnă viaţă şi viitor iar
istoria Evului mediu nu poate fi concepută fără istoria Bisericii
creştine din această parte a Europei. Spiritul creştin (viitor catolic)
devine esenţa acestei noi lumi. Silită de istorie să devină elementul
stabil al identităţii acestei noi civilizaţii, biserica romană
regăseşte în interiorul său caracterul dinamic, vocaţia creatoare
îndreptată spre viitor, specifică creştinismului. Căci, dacă ortodoxie
înseamnă har divin şi mărturisire, geniul catolic este expresia sublimă
a forţei creştinismului de creare a unei noi lumi. Toate acestea,
biserica romană le datorează Sf Augustin şi operei sale.
"De Civitate Dei” a fost scrisă într-un moment de criză în care
Apusul era descumpănit în faţa invaziei şi jefuirii cumplite a Romei de
către vizigoţii lui Alaric în 410. Concepută iniţial ca o scriere
polemică faţă de acuzaţiile aduse creştinilor de către păgâni, "De
Civitate Dei " a devenit un răspuns providenţial şi genial al bisericii
creştine occidentale la provocările viitorului iar idealul augustinian
a constituit punctul de plecare pentru zidirea unei noi civilizaţii. Sf Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe
potrivit dogmei creştine de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza
biblică) şi se termină în momentul Judecăţii de Apoi.. Datorită păcatului originar,
în urma alungării din Rai, întraga creaţie divină se scindează în două
entităţi spirituale. Astfel au apărut cele două cetăţi: una este cea a
spiritelor rele şi malefice, Cetatea Satanei, a doua cetate fiind
guvernată de legile divine. Este Cetatea lui Dumnezeu în care nu există
decât iubire şi dăruire pentru celălalt, o cetate sfântă ai cărei
locuitori sunt într-o luptă permanentă şi totală cu slujitorii
Diavolului, război ce va dura până la venirea lui Christos pe pământ,
până la Judecata de Apoi - moment ce marchează sfârşitul axei temporale
a istoriei. Numărul locuitorilor acestei cetăţi sfinte, al luptătorilor
lui Christos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea
definitivă a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creştinii
occidentali, declaraţi de către Biserică ca fiind soldaţii lui Chrisos,
un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce trebuie transmutat
din sfera teologică şi spirituală în lumea reală, temporală, politică.
"De Civitate Dei "nu este numai prima interpretare filosofică creştină
a istoriei, ea este totodată un document oficial ce stabileşte
Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic concret.
Datorită Sf. Augustin, istoria, timpul şi spaţiul devin câmpul de
luptă dintre cele două cetăţi iar Biserica apuseană îşi asumă rolul
dinamic de a organiza şi conduce războinicii creştini în lupta lor
împotriva slujitorilor satanei, duşmani ai Bisericii şi deci ai
Dumnezeului creştin.
Transformând idealul spiritual augustinian într-un obiectiv terestru
concret, Biserica romană se transformă la rândul ei într-un stat al lui
Dumnezeu pe pământ, cu un conducător spiritual dar şi temporal
totodată- papa, considerat "locum tenens Christi”- locţiitorul lui
Christos pe pământ (cf. Matei16), o instituţie cu o ierarhie strictă,
cu vasali fideli, cu dreptul de a emite legi în numele lui Dumnezeu şi
de a aplica forţa oriunde şi oricând împotriva duşmanilor săi
consideraţi duşmanii lui Christos şi copiii Satanei, iar această
transformare este legitimată prin obiectivul zămislirii Cetăţii lui
Dumnezeu. Creştinii occidentali sunt declaraţi de Biserică o armată ce
este convinsă că poate folosi orice mijloace pentru distrugerea celor
consideraţi de Biserică "slujitori ai Satanei”, fiecare catolic trebuie
să capete credinţa că face parte din "Militia Christi”- armata lui
Christos, că de fiecare faptă a sa depinde nu numai propria-i mântuire
dar mai ales depinde soarta "Cetăţii lui Dumnezeu”.
În fiecare comunitate, în fiecare burg sau sat, preotul este cel
care organizează lumea din jurul său. Biserica devine cea mai înaltă
clădire din aşezare, de aici se guvernează comunitatea. Sacerdotul
creştin protejează cetatea, sub îndrumarea lui se organizează noua lume
occidentală. Istoria acestei lumi se împleteşte strâns cu cea a
instituţiei ecleziastice. Biserica romană reuşeşte să solidarizeze
masele cu idealul ei augustinian care devine şi al lor. Odată cu
răspândirea creştinismului printre germanici, conflictele dintre
aceştia şi latini se estompează treptat şi ia naştere o nouă formă de
solidaritate umană, legată de sentimentul apartenenţei comune la armata
lui Christos. Identitatea lingvistică/culturală devine mult mai puţin
importantă decât calitatea de fiu credincios al Bisericii romane.
Organizarea socială a societăţii apusene este subordonată aceluiaşi
scop al edificării cetăţii lui Dumnezeu. Occidentalii sunt grupaţi în
trei ordine: oratores-clericii, oamenii Bisericii, cei care se roagă
lui Dumnezeu, bellatores-nobilii, cei care luptă cu duşmanii Bisericii
pentru gloria lui Dumnezeu şi laboratores- cei care muncesc pentru
primele două stări. Biserica romană şi lumea apusenă sunt nucleul
viitorei împărăţii divine pe pământ iar Sf Părinte de la Roma conduce
această lume ca reprezentant al lui Christos. Aceasta este prima mare
victorie a Bisericii creştine apusene din istorie. Biserica are un
ideal, un crez politic, are la dispoziţie o armată supusă capabilă de
orice pentru a zămisli "Cetatea lui Dumnezeu”.Biserica romană îşi asumă
pe deplin caracterul catolic-universal.. Occidentul catolic începe
treptat să se deschidă spre exterior şi va începe din Cetatea Eternă,
precum odinioară Imperiul Roman, cucerirea lumii. Dar acum primordială
este îndeplinirea ţelului spiritual augustinian-răspândirea mesajului
creştin în întreaga lume ce urmează să fie condusă spiritual şi
temporal de Roma-capitala creştinătăţii, capitala Cetăţii lui Dumnezeu
pe pământ.
Primii care vor adopta idealul augustinian vor fi călugării
irlandezi. Din mănăstirile lor, aceşti primi soldaţi ai lui Christos,
misionari şi civilizatori totodată vor porni din secolul al V-lea prima
cruciadă spirituală a Bisericii romane: creştinarea şi organizarea
noilor popoare ale Europei apusene. Ei întemeiază noi mănăstiri,
adevărate cetăţi ale spiritului, unde vor zidi temeliile culturii
occidentale. Mai mult decât atât, influenţa lor nu este numai
spirituală ci şi politică. Datorită lor şi urmaşilor lor, Imperiul
Franc al lui Carol cel Mare nu va fi doar o încercare-surogat de
reconstituire a Imperiului Roman ci prima mare acţiune temporală a
spiritului catolic, prima încercare de ridicare pe pământ a "Cetăţii
lui Dumnezeu”. Imperiul Carolingian este simbolul politic al noii lumi
în care valorile romane şi germanice se îmbină armonios cu cele
creştine. Nu putem ignora rolul major al Sf. Augustin în istoria
medievală apuseană. Dacă l-am ignora, n-am putea înţelege încercările
occidentale de reconstituire a Imperiului Roman, cruciadele,
Inchiziţia, spiritul creator al catolicului pentru care acţiunea,
faptele au o importanţă deosebită, spiritul lui de conquistador cu
sabia într-o mână şi Biblia în cealaltă, războinic şi misionar
totodată. N-am putea înţelege istoria evului mediu occidental catolic Iluminarea şi teoria ideilor divine
Problema cunoaşterii la Augustin presupune şi doctrina iluminării.
Cunoaşterea presupune prezenţa nemijlocită a obiectului cunoscut în
faţa agentului cunoscător (mintea), motiv pentru care Augustin nu poate
prelua în totalitate ideea platonică a reminiscenţei şi nici nu va
dezvolta, propriu-zis, o doctrină a ideilor înnăscute. Pentru Augustin
este importantă teza că, în toate cazurile de cunoaştere, este necesară
iluminarea divină şi mai ales faptul că obiectele cunoaşterii autentice
sunt de natură ideală, idei divine. În discuţia anterioară am arătat că
cunoaşterea senzorială nu este o cunoaştere autentică ci este mai
degrabă felul în care sufletul „guvernator” este atent la trupul pe
care îl comandă. Cunoaşterea în sens propriu este numai cunoaştere a
unor idei de natură divină.
Pe de altă parte, ştim că intelectul uman este o creatură, fiind
situat pe un nivel inferior al ierarhiei universale, deci sub ideile
divine, motiv pentru care nu poate avea nici o putere asupra lor. Cum
poate totuşi intelectul uman să cunoască ideile divine, din moment ce,
neavând putere asupra lor, nu poate în nici un fel să le „prindă” sau
să intre în contact cu ele, pentru simplul motiv că nu poate exercita
nici un fel de acţiune asupra lor? Pe de altă parte, nu se poate
renunţa nici la ideea că obiectele cunoaşterii trebuie să se afle în
contact nemijlocit cu intelectul cunoscător. Soluţia dată de Augustin
este că noi nu avem puterea de a produce în mintea noastră o cunoaştere
a ideilor divine dar ea are totuşi loc pentru că este produsă în noi de
către ceva mai înalt decât propriul nostru intelect. În acest fel
cunoaşterea nu este un produs al intelectului nostru ci urmarea
iluminării. Agentul care produce cunoaşterea ideilor divine în
intelectul uman nu poate să fie însă ceva mai prejos decât ideile
însele deoarece ar însemna din nou că ceva mai prejos decât ideile ar
exercita o putere asupra lor, punându-le în intelectul nostru. Prin
urmare agentul iluminării nu poate fi altul decât Dumnezeu.
În acest fel, Augustin respectă doar o parte din teoria platonică a
cunoaşterii. Cunoaşterea poate avea loc numai prin contact direct cu
ideile cunoscute (aşa cum spusese şi Platon), iar ideile cunoscute sunt
de natură divină. Însă, dacă la Platon problema contactului nemijlocit
este rezolvată prin doctrina reamintirii (posibilă acolo deoarece
sufletul este de natură divină), Augustin apelează la Iluminare
deoarece sufletul este creatură şi nu poate „păstra” sau aduce în actul
cognitiv ceva asupra căruia nu are putere. Prin natură, contactul cu
ideile (cunoaşterea, adică) este ceva divin, un lucru pe care omul nu
şi-l poate însuşi. Dacă omul este capabil de cunoaştere, este pentru că
Dumnezeu creează această cunoaştere în intelectul uman, oferind-o ca pe
un dar divin.
Augustin discută câteva concepte şi judecăţi certe, necesare şi
imuabile care cu siguranţă nu pot proveni din simţuri şi deci trebuie
să le avem de la Dumnezeu, cum ar fi conceptul de unitate sau judecata
„Binele trebuie să fie preferabil răului”
|