Baruch Spinoza

Filozofi occidentali Filozofia secolului XVII
Benedictus de Spinoza
Nume - Benedictus de Spinoza
Naştere - 24 noiembrie 1632 (Amsterdam, Olanda)
Deces - 21 februarie 1677 (Haga, Olanda)
Şcoală/tradiţie - raţionalism continental , fondatorul spinozismului
Interese principale
etică, epistemologie, metafizică
Idei importante
Panteism
Influenţe	A influenţat
Hobbes, Descartes, Avicenna, Maimonide, Nicola de Cusa	Conway, Kant, Hegel, Davidson, Schopenhauer, Deleuze, Einstein

Baruch Spinoza, latinizat: Benedictus de Spinoza (24 noiembrie 1632, Amsterdam - 21 februarie 1677, Haga) a fost un renumit filosof evreu olandez de origine sefardă cu strămoşi de provenienţă portugheză (d'Espinosa). Spinoza a fost un raţionalist şi unul din reprezentanţii panteismului în timpurile moderne. Gândirea lui a fost influenţată de scrierile lui Thomas Hobbes şi René Descartes, însă - spre deosebire de concepţia dualistă a acestuia din urmă - Spinoza a avut o reprezentare monistă a lumii, întreaga existenţă reducându-se la ceea ce el a numit "Substanţă".

Biografie

După absolvirea şcolii, Spinoza a lucrat în întreprinderea comercială a tatălui său. În acest timp elaborează o dizertaţie asupra principiilor filosofice ale lui Descartes, care va aparea mai târziu ("Renati Descartes principiorum philosophiae mori geometrico demonstrata", 1663) - singura operă publicată în timpul vieţii sale sub semnătura lui - şi prepară un tratat asupra progresului înţelegerii ("Tractatus de intellectus emendatione"). În 1656, la vârsta de 24 de ani, este exclus din comunitatea ebraică datorită vederilor sale interpretate drept eretice. Spinoza considera că atât creştinismul, cât şi iudaismul ar fi fenomene trecătoare în raport cu substanţa universală eternă. Este obligat să părăsească Amsterdamul şi se stabileşte la Haga, unde îşi câştigă existenţa lucrând ca şlefuitor de lentile şi dând lecţii particulare. Aici redactează prima sa operă filosofică de amploare "Tractatus de Deo et Homine Ejusque Felicitate" ("Tratat cu privire la Dumnezeu, om şi fericirea sa"), în care sunt deja cuprinse trăsăturile de bază ale sistemului său filosofic. Lucrează la "Tractatus theologico-politicus" ("Tratat teologico-politic"), tipărit la Amsterdam în 1670 şi publicat anonim. În 1661 se mută la Rijnsburg, în apropiere de Leiden. Din cauză că în instituţiile oficiale vederile filosofice erau îngrădite de teologie, Spinoza refuză în 1673 oferta prinţului elector Karl Ludwig din Palatinat de a ocupa o catedră de filosofie la Universitatea din Heidelberg. De asemenea refuză o pensie oferită de regele Ludovic al XIV-lea al Franţei, care-i pretindea să-i dedice unele din cărţile sale. Din cauza aspirării prafului de sticlă la şlefuirea lentilelor, se îmbolnăveşte de tuberculoză pulmonară şi moare prematur la 21 februarie 1677, în vârstă de numai 45 de ani.

Concepţia filosofică

În "Ethica Geometrico Demonstrata" ("Etica prezentată într-o ordine geometrică", 1674), Spinoza consideră că universul este identic cu Dumnezeu, Substanţă rezultată din sine şi prin sine. Substanţa, noţiune preluată din filosofia scolastică, nu are o realitate materială, ci o esenţă metafizică, fiind dotată cu atribute infinite, din care inteligenţa umană nu poate cuprinde decât două: lumea obiectelor materiale şi manifestările gândirii. Pentru a explica interacţiunea evidentă între obiecte şi idei, Spinoza dezvoltă teoria paralelismului, în sensul că fiecare idee posedă o corespondenţă fizică şi - invers - fiecare obiect fizic dispune de o idee adecvată. Individualitatea lucrurilor este explicată ca forme de manifestare ale substanţei, fiind în totalitatea lor natura naturata (natură creată), în timp ce Dumnezeu sau substanţa este o natura naturans (natură creatoare). Din aceasta rezultă ideea indestructibilităţii lumii. Cunoaşterea intuitivă a substanţei constituie sursa iubirii spirituale a lui Dumnezeu (amor Dei intellectualis). Cauzalitatea iminentă este reprezentată în metafizica lui Spinoza drept natură creată prin ea însăşi. Fiecare obiect sau fiecare idee depinde de existenţa altor obiecte sau idei, care le determină existenţa. Numai prin identificarea cu substanţa sau Dumnezeu se poate obţine nemurirea.

Mulţi din contemporanii lui Spinoza au înţeles învăţătura sa asupra depersonalizării lui Dumnezeu drept ateism, în realitate este vorba de un panteism şi de reducerea monistică a întregului univers obiectiv şi spiritual la o singură substanţă. În istoria filosofiei, Spinoza ocupă un loc deosebit, el nu a aparţinut unei anumite şcoli filosofice, nici nu a creat un nou curent în filosofie, neavând discipoli. Totuşi, învăţătura lui a influenţat nu numai gândirea unor filosofi ca Leibniz, Lessing, Fichte şi Herder, dar şi creaţia literară a unor poeţi ca Goethe, Wordsworth şi Shelley.

Etica lui Spinoza

Etica lui Spinoza cuprinde 5 cărţi:

1. este consacrată lui Dumnezeu
2. . naturii şi originii sufletului
3. . naturii şi originii pasiunilor
4. . studiază scalvia umană
5. . dedicată libertăţii sufletului

Chiar de la începutul lucrării, Spinoza demonstrează existenţa lui Dumnezeu: "Dumnezeu există în mod necesar. Negând această frază negăm existenţa lui Dumnezeu, deoarece natura substanţei nu poate fi gândită,fără ca să existe întrucât substanţa este cauza ei însăşi."

A doua teză argumentată de filosof este că Dumnezeu este unic. El există prin el însuşi, este cauza sa şi este cauza eficientă a oricărui lucru sau activităţi. El conchide: orice activitate a noastră este fixată de necesitatea naturii divine. Activitatea omului este supusă unor legi necesare. Faptele noastre nu pot fi libere în raport cu voinţa noastră şi nici nu pot fi desfăşurate în vederea unui scop. Dumnezeu nu a creat lucrurile cu scopul ca oamenii să se folosească spre fericirea lor. Din contra, toate fenomenele se produc ca o consecinţă logică a legilor naturale. Dumnezeu, subliniază Spinoza, poate fi conceput doar sub atributele de întindere sau gândire deşi atributele lui sunt infinite.

În cartea a 2-a filosoful subliniază că un corp nu poate să determine sufletul, să gândească, iar mişcarea şi ordinea corpului ca şi restul operaţiunilor sale, dacă mai există, sunt independente de suflet. Trecând dincolo de planul experienţei, corpul nostru considerat ca mod al întinderii este obiect al ideii, care constituie sufletul nostru. Sufletul nu se cunoaşte decât dacă percepe ideile afecţiunilor corpului şi percepe corpurile ca existând dacă este afectat de ele. Sufletul nu percepe existenţa unui corp decât în perioada propriei existenţe ceea ce înseamnă că sufletul nu are altă durată decât cea a corpului, astfel el înlatură ideea imortalităţii.

Analizând genurile cunoaşterii, Spinoza porneşte de la ideea că mintea omului nu îşi poate forma imagini distincte despre lucruri deoarece corpul lui este limitat. Primul gen de cunoaştere, filosoful îl defineşte ca Opinie sau Imaginaţie. Al 2-lea gen de cunoaştere reiese din faptul existenţei noţiunilor comune şi a ideilor adecvate despre proprietăţile lucrurilor. Ideea pe care o avem despre lucruri privindu-le sub acelaşi atribut este adevarată întrucât însuşi atributul sub care raportăm lucrurile este adecvat în Dumnezeu. Filosoful utilizează drept atribut comun al tuturor lucrurilor-întinderea. Al 3-lea gen de cunoaştere este "ştiinţa intuitivă". Acela care dobândeşte o cunoaştere clară şi distinctă a lucrurilor şi afecţiunilor devine liber, deoarece cunoaşte cât mai complet mai adevărat lumea şi prin urmare îl cunoaşte pe Dumnezeu. Omul liber îşi manifestă cunoaşterea prin iubirea infinită către fiinţa sa.

În cartea a 3-a Spinoza scrie că sufletul nostru lucrează sau suferă, el lucrează necesar atunci când are idei adecvate şi suferă necesar atunci când ideile sunt neadecvate. Ideile adecvate conduc omul la cunoaşterea clară şi distinctă a efectului. Din cauza ideilor neadecvate omul este supus tuturor afecţiunilor posibile. Când forţa omului este limitată şi subordonată cauzelor externe omul este sclavul tuturor pasiunilor. Bucuria, tristeţea, dorinţa, iubirea, ura, speranţa sunt pasiuni sau afecţiuni care se raportează la sufletul nostru întrucât el lucrează. Dintre toate, numai dorinţa este esenţa omului. În "despre puterea pasiunilor” el subliniază că omul este sclavul întâmplării. Puterea omului se micşorează sub influenţa cauzelor externe. Anume ele determină forţa, creşterea, durata pasiunilor noastre. Prin jocul de a reprima o afecţiune contra alteia omul tinde să îşi conserveze existenţa. Cu cât acest efort este mai mare cu atât virtutea omului este mai puternică. Binele include tot ce ne conduce la înţelegerea lucrurilor. Răul reprezintă obstacolele cunoaşterii. Supremul Bine este cunoaşterea lui D-zeu, iar cea mai mare virtute a omului este să îl cunoască pe D-zeu. Inteligenţa este definită ca virtutea supremă a sufletului, în timp ce raţiunea reprezintă baza virtuţii. Ajungând de la cunoaştere la virtute, oamenii îşi dau seama că supremul lor bine este înţelegerea între ei. Trăind după principii raţionale, oamenii vor căuta să compenseze prin dragoste şi generozitate, ura şi mânia pe care o au unul împotriva altuia.

În cartea a 5-a este dezvoltată ideea de necesitate. Cunoaşterea duce la iubirea către D-zeu. Iubirea aceasta ocupă întregul nostru suflet. Cunoaşterea imediată produce în noi cea mai mare seninătate deoarece sufletul nostru îl cunoaşte pe D-zeu în eternitatea sa. Iubirea intelectuală ne conduce la înţelegerea lui D-zeu, la cunoaşterea completă a lumii, cunoaştere ce coincide cu eliberarea noastră de sclavia pasiunilor.

Spinoza vorbeşte de cunoaşterea lui Dumnezeu pentru a argumenta teza că raţiunea noastră nu a ieşit niciodată din divinitate, ci a ramas în ea, lucrurile pot avea mişcări în diferite direcţii. Lucrurile formează un cosmos în echilibru static. Sub aspectul eternităţii nu există nici timp nici durată.

Spinoza dezvoltă o concepţie monistă despre substanţa pe care o defineşte ca D-zeu sau natură. El elaborează un sistem filosofic în centrul căruia este plasată substanţa unică cugetătoare. Substanţa este înzestrată cu 2 atribute: întindere şi raţiune. Natura conţine cauza în sine, de aceea el identifică natura creată cu natura creatoare. Cosmosul reprezintă un sistem complex. Fizicul se supune metafizicului. La Spinoza D-zeu este o fiinţă compusă dintr-o mulţime de atribute, fiecare dintre ele exprimă o esenţă eternă. Natura se creează continuu pe sine, graţie atributelor sale. Ea este cauza sa. Cunoaşterea cauzelor constituie sarcina centrală a ştiinţei. Cauzele sunt caracteristice naturii. Natura nu activează în baza cauzelor dar în baza necesităţii. În lume domină un lanţ al evenimentelor unite printr-o relaţie cauzală care nu se întrerupe. În lume nu se petrece nimic întâmplator, totul se face în baza necesităţii. Natura subliniază el, este vie nu numai fiindcă este D-zeu, dar şi din cauză că este înzestrată cu raţiune. O atenţie deosebită o acordă modurilor-stărilor concrete ale substanţei. El le-a divizat în: eterne, infinite, finite, temporare. Cele eterne sunt întinderea şi raţiunea cele finite multitudinea lucrurilor existente. Mişcarea nu este un atribut ci un mod veşnic a existenţei naturii. Mişcarea este caracteristică lucrurilor concrete în timp ce substanţa nu cunoaşte mişcarea, dezvoltarea sa nu are nicio atitudine faţă de timp.

În baza metodei matematice cunoştinţele pot fi acumulate prin 4 procedee:

1. cunoştinţele libere
2. acumularea neordonată nesistematizată a cunoştinţelor care nu se supun unei legi
3. cunoaşterea lucrurilor prin alte lucruri când noi în baza rezultatelor unei acţiuni judecăm despre acţiune.
4. cunoaşterea lucrurilor prin descoperirea genurilor.

Analizând omul ca parte componentă a naturii, el spune că sufletul şi corpul sunt reciproc independente datorită independenţei ontologice a 2 atribute ale substanţei. Gândirea omului depinde de starea corpului doar la treapta cunoaşterii senzoriale. Comportarea omului se află sub influenţa instinctelor autoconservării şi a afectelor. Până când omul se supune lor, el nu este liber. Libertatea umană constă în libertatea de sub influenţa acestor afecte, pasiuni. El neagă ideea libertăţii voinţei. Din moment ce libertatea este identificată cu cunoaşterea, tendinţa de autocunoaştere devine una din tendinţele omeneşti cele mai importante.

Bibliografie

• Baruch Spinoza, traducere A.Axelrad, Despre Dumnezeu, natură şi om, Bucureşti, Lumen,1919
• Baruch Spinoza, Etica demonstrată după metoda geometrică, traducere S.Katz, Bucureşti,Editura Casei Şcoalelor, 1929
• Baruch Spinoza, traducere Al.Posescu, Etica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957
• Baruch Spinoza, Etica demonstrată după metoda geometrică şi împărţită în cinci părţi, traducere Al.Posescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
• Baruch Spinoza, Etica demonstrată după metoda geometrică şi împărţită în cinci părţi, traducere Al.Posescu, Bucureşti, Humanitas, 2006

• I.Ianoşi, Spinoza: viaţa şi filosofia, Bucureşti,Hasefer, 1998