Giordano Bruno

Giordano Bruno

Giordano Bruno (n. ca.1548, Nola/Campania - d. 17 februarie 1600, Roma) a fost un teolog şi filosof umanist italian din epoca Renaşterii. Condamnat şi ars pe rug de Inchiziţie pentru concepţia sa panteistă şi pentru convingerea asupra infinităţii lumii, considerate eretice, numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului.

Născut la Nola în provincia Campania din sudul Italiei, adevăratul său nume era Filippo. Şi-a luat numele de Giordano când a devenit călugăr dominican în mănăstirea "San Domenico" din apropierea oraşului Napoli. În 1572 a devenit preot. În mănăstire studiază filosofia lui Platon şi Aristotel precum şi operele teologice ale lui Toma din Aquino. Este atras însă şi de scrierile ermetice de origine egipteană şi elenistică, care circulau în acel timp. Fiind încă din tinereţe un gânditor liber şi un non-conformist, care nu se împăca cu regulile stricte ale ordinului călugăresc, este nevoit în 1575 să fugă din mănăstire, pentru a scăpa de acuzaţiile de erezie ce îi erau aduse. Se stabileşte pentru o scurtă perioadă la Geneva, unde devine calvinist, dar este şi aici excomunicat şi se refugiază în Franţa.

În Franţa rămâne timp de şapte ani, la Toulouse şi Paris, apoi la Londra între 1583 şi 1585, sub protecţia ambasadorului francez şi a poetului englez Philip Sydney. În aceşti ani are o activitate prodigioasă, scrie peste 20 de lucrări, printre care dialogurile "De l'infinito, universo e mondi" ("Despre infinitatea universului şi a lumilor", 1584), "De la causa, principio e uno" ("Despre cauză, început şi unitate", 1584). Giordano Bruno susţine că stelele sunt asemănătoare soarelui, că universul este infinit şi conţine un număr infinit de lumi populate de fiinţe inteligente. În "Cena de le Cenere" ("Cina cenuşii", 1585) expune teoriile lui Copernic, totuşi într-o formă confuză, iar în lucrarea "Gli eroici furori" ("Pasiunile eroice" 1585) apără iubirea platonică prin care omul se apropie de Dumnezeu. În 1586, după o dispută pe teme teologice, părăseşte Franţa şi, după multe peregrinări, se stabileşte la Helmstedt în Germania, unde reuşeşte să tipărească mai multe lucrări. Dar şi aici intră în conflict cu autorităţile religioase, de data aceasta protestante.

În 1591 acceptă o invitaţie a nobilului veneţian, Giovanni Moncenigo, şi revine în Italia, la Veneţia, unde dă lecţii ca profesor particular, este însă arestat de Inchiziţie, care îl extrădează la Roma. După şase ani de detenţie, în care timp este supus la nesfârşite interogatorii, fiind acuzat de blasfemie, comportament imoral şi erezie, este adus în faţa tribunalului inchizitorial, prezidat de cardinalul Bellarmino. Refuzând să-şi abjure convingerile, este condamnat pentru erezie şi ars pe rug la 17 februarie 1600 în piaţa "Campo dei Fiori" din Roma. Toate operele sale au fost interzise şi, în 1603, au post puse la index ("Index librorum prohibitorum"). Împreună cu constrângerea lui Galileo Galilei de a-şi abjura public în 1633 propriile convingeri, condamnarea lui Giordano Bruno constituie unul din momentele cele mai întunecate ale Contrareformei catolice. La locul martiriului său, în piaţa "Campo dei Fiori", administraţia oraşului Roma i-a ridicat la sfârşitul secolului al XIX-lea o statuie, dedicată libertăţii de gândire. Patru sute de ani după executarea sa, Biserica Catolică, prin glasul papei Ioan-Paul II, şi-a exprimat "profunda durere", regretând eroarea comisă prin condamnarea la moarte a lui Giordano Bruno. Gândirea sa a influenţat filosofia din timpurile ce i-au urmat, în special pe filosoful olandez Baruch Spinoza, care în secolul al XVII-lea a anticipat dezvoltarea monismului, ca mod de reprezentare a lumii.