Martin Heidegger

Martin Heidegger (n. 26 septembrie 1889, Meßkirch/Baden - d. 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau), unul din cei mai importanţi filozofi germani din secolul al XX-lea. În special cu opera sa capitală, "Sein und Zeit" ("Fiinţă şi timp", 1927), a contribuit la reconsiderarea fenomenologiei. Opera sa a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra gândirii unei serii de filozofi ca Hans-Georg Gadamer, Maurice Merleau-Ponty, Jean-Paul Sartre, Emmanuel Levinas, Jacques Derrida şi Hannah Arendt.

Biografie

După absolvirea gimnaziului în 1909, începe să studieze teologia la Freiburg (Breisgau). Doi ani mai târziu se transferă la facultatea de filosofie, studiind în acelaşi timp matematica şi ştiinţele naturii. La filosofie l-a avut profesor pe Edmund Husserl, creatorul fenomenologiei moderne. În 1913 obţine titlul de "doctor în filosofie". Începând cu anul 1923 este profesor la Universitatea din Marburg, pentru ca în 1928 să fie chemat la Freiburg, ca urmaş al lui Husserl la catedra de filosofie. În 1927 publică lucrarea "Sein und Zeit", în care pune bazele ontologiei fundamentale, prin care se rupe cu tradiţia sistemelor ontologice ce dăinuiau încă de la Platon. În 1933, după venirea la putere a lui Hitler, se înscrie în partidul naţional socialist, de la care aşteaptă o "afirmare a destinului poporului german"; faptul că această aderare a fost formală sau ideologic angajantă constituie încă o vie dezbatere între comentatorii de astăzi. Este numit rector al Universităţii din Freiburg, dar demisionează după un semestru, pentru a se putea consacra sarcinilor didactice. În cuvântările sale publice critică, din punctul său de vedere romantic-conservativ, depersonalizarea şi înstrăinarea din societatea modernă. Comportamentul său politic este ambigu, pe de o parte respinge concepţiile rasiale ale nazismului şi se declară împotriva arderii cărţilor "suspecte" pe teritoriul universităţii, pe de altă parte nu întreprinde nimic pentru a împiedica antisemitismul crescând, care afecta o parte din corpul didactic şi din studenţi. Tinde să se izoleze şi organizează seminarii privatissime pentru un număr restrâns de doctoranzi aleşi după criterii foarte stricte. Printre aceştia a fost şi românul Alexandru Dragomir. Lucrează la a doua sa lucrare fundamentală, "Beiträge zur Philosophie" ("Contribuţii la filosofie"), care va aparea abia postum, în 1989. După sfârşitul războiului, este supus procesului de "denazificare" şi suspendat de la universitate. În 1950 este reintegrat în corpul universitar, doi ani mai târziu este pensionat. În 1974 începe editarea operelor sale complete în peste 100 de volume. Martin Heidegger moare la 26 mai 1976 la Freiburg.

Opera filosofică

"Fiinţă şi Timp" (1927)

În această lucrare, Heidegger vorbeşte încă de la început despre "necesitatea reluării întrebării privitoare la fiinţă". Demersul său este, aşadar, unul ontologic, ce vine în continuarea ontologiei lui Platon şi Aristotel. Numai că în centrul "ontologiei fundamentale" heideggeriane stă, de astă dată, "Dasein-ul uman. Întrebarea privitoare la fiinţă ia, încă de la început, forma întrebării privitoare la fiinţa unei fiinţări determinate.

Existenţa autentică a omului este configurată ca o deschidere în lume şi ca proiectare conştientă ce depăşeşte cotidianul, având certitudinea morţii ineluctabile. Heidegger îşi pune deci întrebarea fundamentală asupra sensului existenţei, căzută în uitare şi trivialitate, care nu ar fi fost tratată suficient în ontologia clasică, începând de la originile sale în filosofia greacă. Este adevărat că Aristotel prezintă în "Metafizica" sa o sistematizare a categoriilor fiinţei, totuşi fără a tematiza sensul existenţei, care ar putea să ducă la înţelegerea diversităţii ontologice. Omul, în calitatea sa de fiinţă, are totdeauna o reprezentare asupra ideii de existenţă, idee care poate fi asimilată cu cunoştinţa pe care o are asupra obiectelor. Această cunoştinţă este denumită "ontică", referindu-se la ştiinţă, fără a cerceta relaţiile sale cu obiectele, în timp ce problema existenţei obiectelor este denumită "ontologică", în măsura în care se pune problema sensului existenţei, ar putea fi denumită chiar "pre-ontologică". Intenţia lui Heidegger constă în a demonstra rolul coordonatelor temporale ca orizont transcendent al căutării sensului de a fi. Pentru că oamenii se confruntă cu existenţa într-o formă neteoretică şi numai condiţionaţi temporal, altfel nu s-ar putea spune sub nici o formă "aceasta este". Explicarea problematicei legată de timp oferă mijloacele de examinare a sensului existenţei, pentru că existenţa este înţeleasă doar pornind de la forma sa temporală. Interpretarea fiinţei începe cu înţelegerea temporalităţii. Din aceasta rezultă sensul unitar al structurii temporale în cele trei dimensiuni ale sale: "Viitor", "Prezent" şi "Trecut". Această concepţie a lui Heidegger a marcat o cotitură importantă în filosofia europeană, sub influenţa sa îmbogăţindu-se curente ca existenţialismul şi deconstructivismul.

Distincţii importante în Fiinţă şi timp: ontologic / ontic, fiinţă / fiinţare, existenţial / existenţiell, autenticitate / neautenticitate, temporalitate a Dasein-ului / temporalitate a fiinţei înseşi.

Fiinţă şi timp este o carte neterminată. Varianta publicată în anul 1927, cu subtitlul Partea întîi, cuprinde de fapt doar primele două secţiuni ale primei părţi. Cea de a treia secţiune a fost scrisă de Heidegger, dar nu a fost publicată, deoarece autorului i-a devenit clară imposibilitatea continuării proiectului filozofic din această carte. Textul celei de-a treia secţiuni a fost distrus (conform unei mărturii a lui Heidegger). Anumite dezvoltări care făceau conţinutul celei de-a treia secţiunii sunt cuprinse în textul prelegerii despre "Problemele fundamentale ale fenomenologiei", ţinută Marburg imediat după anul 1927. Pentru înţelegerea lucrării Fiinţă şi timp sut de altfel indispensabile prelegerile ţinute de Heidegger în acea perioadă, publicate postum în cuprinsul Ediţiei complete / Gesamtausgabe.

În anii '30, după ce autorul renunţă să ducă la bun sfîrşit "ontologia fundamentală" din Fiinţă şi timp, filozofia lui Heidegger va cunoaşte o prefacere radicală. Ea nu va mai avea în centrul său Dasein-ul uman, ci va avea în vizor fiinţa însăşi.

Kant şi problema metafizicii (1929)

Cartea cea mai importantă, cronologic, după Fiinţă şi timp, este aşa-numita „carte despre Kant", care are la bază interpretarea extinsă din prelegerea intitulată „Interpretare fenomenologică a Criticii raţiunii pure" (din anul 1925). Încă din Fiinţă şi timp, Heidegger afirmase despre Kant că a fost „primul şi singurul care a mers o bucată de drum către investigarea dimensiunii temporalităţii fiinţei" (p. 23). Drept urmare, îl interpretează pentru a scoate la iveală un Kant „metafizician", adică preocupat de problema dintotdeauna a metafizicii, cea ontologică. Heidegger încearcă să arate, printr-o interpretare destul de „violentă" (şi va recunoaşte asta mai tîrziu), că facultatea imaginativă (Einbildungskraft) este „timpul însuşi", aşadar că acolo s-ar pregăti determinarea fiinţei umane ca Dasein, adică pornind de la timp. De remarcat că, în această carte, unde se vorbeşte preponderent despre „finitudinea omului", desemnarea terminologică a acestuia nu mai e aşa strictă precum în Fiinţă şi timp: Heidegger vorbeşte acum despre „Dasein-ul din om" (lucru care, după cum povesteşte Gadamer, a părut la vremea aceea surprinzător, deoarece nu se mai putea şti dacă Dasein înseamnă omul însuşi sau o „facultate" a sa). Însă acesta era mai degrabă un semn că proiectul filozofic din Fiinţă şi timp începuse să sufere modificări, care vor deveni cu timpul din ce în ce mai radicale, până cînd filozofia lui Heidegger, în anii ’30, va cunoaşte o spectaculoasă „răsturnare".

Opera târzie

Temele abordate după 1950 au fost istoria metafizicii ca destin al Occidentului, esenţa tehnicii ca realizare a metafizicii, cu posibilitatea de a se depăşi pe sine însăşi, esenţa limbajului şi funcţia poeziei ca posibilitate de a ajunge la conştiinţă şi evadarea din superficialitate. Alte opere importante ale lui Heidegger din această perioadă au fost "Ce înseamnă a gîndi" (1954), "Tezele lui Kant asupra fiinţei" (1963), "Asupra tratatului lui Schelling despre esenţa libertăţii umane" (1971).

Cea mai importantă scriere publicată de Heidegger în ultimii săi ani de viaţă este textul conferinţei ţinute la Freiburg în anul 1962, intitulată Timp şi fiinţă (text publicat în volumul Despre miza gîndirii). Titlul este identic cu cel al secţiunii a treia din Fiinţă şi timp şi vrea de fapt să semnalizeze "că gîndirea din Fiinţă şi timp a fost continuată". În acest text îşi face apariţia pentru prima oară termenul-cheie al filozofiei heideggeriene tîrzii, Ereignis. (Acesta, ca şi Dasein, este un termen intraductibil, însă semnificaţia lui ar putea fi redată prin formula "evenimentul revelării propriului"). Textul conferinţei este însoţit în volum şi de procesul-verbal al unui seminar ţinut pe marginea lui.

Heidegger în limba română

Primii traducători în limba română ai scrierilor lui Martin Heidegger au fost Walter Biemel şi Alexandru Dragomir, care au studiat în anii '40 la Freiburg cu Heidegger (împreună cu un alt român, Octavian Vuia). Ei au realizat pe atunci o versiune a conferinţei "Ce este metafizica?". Traducerea n-a putut fi publicată în ţară, din cauza interdicţiei venite din partea ocupaţiei germane (a apărut mai tîrziu în exil, în revista Caiete de dor).

Abia în anul 1979 a apărut, la editura Univers, un volum care cuprindea - sub titlul oarecum inofensiv pentru cenzură: Originea operei de artă - cîteva scrieri importante, printre care Scrisoare despre umanism, La ce bun poeţi?, Întrebarea privitoare la tehnică. Cei doi traducători, Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, - adevăraţii "pionieri" ai traducerii lui Heidegger în limba română - vor publica apoi, în anul 1988, versiunea românească a volumului Wegmarken / Repere pe drumul gîndirii (o antologie de conferinţe şi studii realizată de Heidegger în timpul vieţii sale şi inclusă apoi, ca vol 9, în Ediţia completă). Această apariţie cuprinde şi o nouă versiune a traducerii la Scrisoare despre umanism.

După 1990, filozofia lui Heidegger pătrunde în spaţiul academic al României, prin cursurile ţinute la Facultatea de Filozofie din Bucureşti de profesorul Gabriel Liiceanu. Studenţii săi din anii '90 vor face la rîndul lor traduceri importante din opera filozofului de la Freiburg.

Este recunoscut faptul că traducerea scrierilor lui Heidegger în orice limbă ridică probleme deosebite, datorate bogăţiei conceptuale şi caracterului inedit al multora dintre construcţiile sale lingvistice. Heidegger era un bun cunoscător al germanei vechi şi foloseşte deseori cuvintele acestei limbi în forma lor arhaică sau redîndu-le semnificaţii care nu mai sunt în uz. Există concepte intraductibile, precum Dasein, Gestell, Ereignis. Pătrunderea operei lui Heidegger în cultura română a fost determinată în chip decisiv de calitatea primelor traduceri realizate, în echipă, de Thomas Kleininger şi Gabriel Liceanu. Cei doi au fixat reperele cele mai importante în traducerea sistemului conceptual heideggerian.

Traducerea lucrării Fiinţă şi timp în limba română n-a fost lipsită de peripeţii. La Editura "Jurnalul literar" a apărut în anul 1994 - în condiţii editoriale precare - un volum ce poartă titlul "Fiinţă şi timp", în traducerea lui Dorin Tilinca şi Mircea Arman. El nu cuprinde însă decît traducerea primei secţiuni a cărţii, deci jumătate din textul original. Acest lucru nu este specificat în chip expres nicăieri în volum. În anul 2002 a apărut o nouă versiune a acestei traduceri, cu titlul "Fiire şi Timp" (semnată Dorin Tilinca), la Editura "Grinta" din Cluj, în anul 2002. De astă dată este vorba despre o traducere integrală a cărţii lui Heidegger, apărută însă, ca şi în 1994, ca ediţie pirat, fără drepturile de autor. Volumul a fost retras ulterior din comerţ în urma unui proces intentat de Editura Humanitas.

În anul 2003 a apărut la Editura Humanitas traducerea la Fiinţă şi timp, semnată de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă. Această versiune - singura autorizată pentru spaţiul de limbă română - este totodată cea care s-a impus în spaţiul academic. Volumul a apărut în condiţii grafice deosebite şi cuprinde un aparat critic adecvat (indexuri de teme şi de concepte, de nume proprii, note de traducere menite clarificărilor punctuale pe text). Traducerea i-a fost dedicată lui Walter Biemel.

Traduceri în limba română

• Originea operei de artă, trad. de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Univers, 1979, ediţia a II-a , Bucureşti, Humanitas, 1996
• Repere pe drumul gândirii, trad. de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988
• Fiinţă şi Timp, trad. de Dorin Tilinca şi Mircea Arman, Bucureşti, Jurnalul Literar, 1994 (ediţie incompletă)
• Timp şi Fiinţă, trad. de Dorin Tilinca şi Mircea Arman, Bucureşti, Jurnalul Literar, 1995
• Introducere în metafizică, trad. de Gabriel Liiceanu şi Thomas Kleininger, Bucureşti, Humanitas, 1999
• Conceptul de timp, trad. de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Humanitas, 2000
• Parmenide, trad. de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric, Bucureşti, Humanitas, 2001
• Fiire şi Timp, trad. de Dorin Tilinca, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Mircea Arman, Cluj-Napoca, Grinta, 2002
• Fiinţă şi timp, trad. de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Humanitas, 2003
• Prolegomene la istoria conceptului de timp, trad. de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Humanitas, 2005
• Metafizica lui Nietzsche, trad. de Ionel Zamfir şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Humanitas, 2005
• Problemele fundamentale ale fenomenologiei, trad. de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric, Bucureşti, Humanitas, 2006
• Martin Heidegger - Elisabeth Blochmann, Corespondenţă, trad. de Ileana Snagoveanu Spiegelberg, , Bucureşti, Humanitas, 2006
• Despre miza gândirii, trad. de Cătălin Cioabă, Gabriel Cercel şi Gilbert Lepădatu, Bucureşti, Humanitas, 2007

Bibliografie în limba română

• Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, trad. de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Humanitas, 1998
• Rüdiger Safranski, Un maestru din Germania. Heidegger şi epoca lui, trad. de Ileana Snagoveanu-Spiegelberg, Bucureşti, Humanitas, 2004.
• Cătălin Cioabă, Jocul cu timpul, Bucureşti, Humanitas, 2005.
• Walter Biemel, Heidegger, trad. de Thomas Kleininger, actualizată de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Humanitas 2006
• Magdalena Mărculescu-Cojocea, Critica metafizicii la Kant şi Heidegger, Editura Trei, 2005
• Cristian Ciocan, Moribundus sum: Heidegger şi problema morţii, Humanitas, 2007

Lucrări publicate în timpul vieţii

• Sein und Zeit / Fiinţă şi timp, 1927
• Was ist Metaphysik / Ce este metafizica ?, 1929
• Kant und das Problem der Metaphysik / Kant şi problema metafizicii, 1929
• Vom Wesen der Wahrheit / Despre esenţa adevărului, 1930
• Einführung in die Metaphysik / Introducere în metafizică, 1935)
• Der Ursprung des Kunstwerkes ("Originea operei de artă", 1935)
• Nietzsche (1936)
• Brief über den Humanismus ("Scrisoare despre umanism", 1946)
• Was heisst Denken ? ("Ce înseamnă a gândi ?", 1951)
• Die Frage nach der Technik ("Întrebarea privitoare la tehnică", 1953)
• Das Ende der Philosophie und die Aufgabe des Denkens ("Sfârşitul filozofiei şi sarcina gândirii", 1964)
• Heraklit (1966-1967)

Referiri

• "…furtuna care traversează gândirea lui Heidegger — ca şi aceea care, prin milenii, încă mai bate dinspre opera lui Platon — nu este una a veacului acesta. Ea vine de foarte departe, dinspre origini, şi ceea ce lasã în urmã e o împlinire care, ca orice împlinire, readăposteşte totul în originar. ^[1]

• "Filozofia lui Heidegger face parte dintre acele opere capabile să provoace o răsturnare în istoria filozofiei, dar care, totodată, ascund în sine un pericol: ea ne poate face să considerăm depăşit tot ceea ce a fost pânã în prezent, lucru care aduce cu sine, în mod necesar, o lipsã de mãsurã interioarã a gândirii. Atitudinea fundamental nouã a acestei filozofii implică douã posibilitãţi de reacţie în faţa ei: dacã nu reuşim sau nici mãcar nu încercãm sã-l urmãrim pe Heidegger, ci îl judecãm dintr-o anumitã perspectivã, pe care nu dorim câtuşi de puţin sã o pãrãsim, atunci totul ne apare în chip necesar ca o vorbãrie ininteligibilã sau, în cel mai bun caz, ca o încercare zadarnicã de a practica un iraţionalism raţionalizat. Dacã, dimpotrivã, reuşim sã-l urmãrim în ceea ce spune, atunci deprindem un nou mod de a vedea lucrurile, care ne fascineazã şi pune în aşa de mare mãsurã stãpânire pe noi, încât toate reuşitele de pânã acum ale filozofiei pãlesc... Chiar aici e de aflat tragismul interior al filozofiei lui Heidegger, anume faptul cã nici cei ce o resping şi nici cei ce o îmbrãşişeazã nu ajung sã sesizeze bazele metafizice pozitive ale „sistemului" lui." ^[2]

• "...încã de la primul contact cu privirea pe care o aruncau ochii sãi îţi dãdeai seama de cine este vorba şi pe cine ai în faţã: era cineva care vede. Un gânditor care ştie sã vadã. De fapt, cred cã în asta constã unicitatea lui Heidegger printre cei care ne învaţã în epoca noastrã filozofia: lucrurile pe care el le prezintã într-un limbaj extrem de original, într-un limbaj care adesea lezeazã toate aşteptãrile noastre, dovedite ca „închipuiri", aceste lucruri trebuie mereu vãzute intuitiv. Însã asta nu înseamnã cã e vorba de evocãri de moment, de reuşita aflãrii cuvântului potrivit, care sã provoace o strãfulgerare a intuiţiei. Dimpotrivã, întreaga analizã realizatã la nivel de concept nu trece argumentativ de la o idee la alta, ci ne prezintã mereu un singur lucru, vãzut din perspective diferite, ceea ce îi conferã descrierii cu ajutorul conceptelor plasticitate,care constituie cea de-a treia dimensiune a realului pe care îl putem surprinde." ^[3]

Citate

• "Prin ce iaduri trebuie să mai treacă omul până să înţeleagă că nu el se face pe sine?" ^[4]

• „Dificultatea rezidă în limbă. Limbile noastre metafizice sînt, fiecare în felul ei, limbii ale gîndirii metafizice. Dacă esenţa limbilor occidentale este în sine doar una metafizică ― şi de aceea marcată în chip definitiv de onto-teo-logie ―, sau dacă aceste limbi acordă alte posibilităţi ale rostirii, adică ale unei non-rostiri care să fie în acelaşi timp rostitoare ― această întrebare trebuie să rămînă deschisă." ^[5]

• „Când gândirea este atrasă de un anumit lucru şi porneşte pe urmele lui, se poate întâmpla ca, pe drum, ea să se transforme. Se cuvine de aceea ca, în cele ce urmează, să fim atenţi mai cu seamă la drumul parcurs şi mai puţin la conţinut" ^[6]

• „Adevărata poezie nu este nicicînd doar o modalitate mai elevată (melos) a limbii obişnuite. Dimpotrivă, vorbirea obişnuită este un poem ce a fost denaturat prin uitare, căci abia dacă se mai poate auzi chemarea din interiorul lui. Opusul poeziei ca vorbire pură nu este proza. Proza pură nu este nicicînd „prozaică". Ea este la fel de poetică şi de aceea la fel de rară precum poezia. ^[7]

• „dependent de fiinţarea care nu este el însuşi, omul este totodată departe de a fi cu adevărat stăpînul fiinţării care este el însuşi" ^[8]