Anaxagora

Anaxagora (greacă: Αναξαγόρας) (c. 500 î.Hr.– 428 î.Hr.) sau Anaxagoras a fost filosof grec presocratic. A fost membru a ceea ce astăzi numim Şcoala Ioniană de filosofie.

Originar din Ionia, Anaxagora s-a stabilit în 460 î.Hr. la Atena, unde cunoştinţele sale enciclopedice (matematică, astronomie, ştiinţele naturii) şi profunzimea spiritului îi asigură un loc de frunte în societatea epocii. Anaxagora devine unul din prietenii apropiaţi ai lui Pericle şi Euripide şi exercită o sensibilă influenţă asupra tânărului Socrate.

Gândirea sa materialistă este speculată de adversarii politici ai lui Pericle, care-l acuză pe Anaxagora de impietate (asebeia) faţă de zei, obligându-l în 434 î.Hr./433 î.Hr. să se exileze la Lampsacos, unde a decedat. Anaxagora a fost preocupat de originea lucrurilor şi de geneza universului. Potrivit concepţiei sale, universul este alcătuit din mici particule, eterne, angrenate într-o mişcare haotică (Aristotel le-a numit homoiomeriai). În viziunea sa, aceste elemente primordiale se aflau la început în neorânduială. Impulsul mişcării, principiul motor care a ordonat toate aceste particule printr-un proces centrifug, în urma căruia a luat naştere universul, a fost denumit de Anaxagora nous (raţiune, spirit).

Anaxagora a încercat să explice raţional fenomenele astronomice din natură. El a negat existenţa zeilor, considera soarele ca o masă de metal incandescent, aştrii sunt asemenea pământului. Meteoriţii, eclipsele de soare, inundaţiile au explicaţii naturale. Învăţătura sa, care îmbină filosofia ioniană cu ontologia lui Parmenide, a fost expusă în lucrarea "Despre natură" (Peri physeos). Scrierile lui Anaxagora, din care s-au păstrat câteva fragmente, au cunoscut o largă circulaţie în sec. 5-4 î.Hr., influenţând filosofia lui Platon şi a lui Aristotel.