Herbert Spencer
Herbert Spencer (27 aprilie 1820 – 8 decembrie 1903) a fost un faimos sociolog, psiholog şi gânditor britanic.
Date biografice
Herbert Spencer s-a născut în Derby
şi a fost fiul lui George Spencer, un educator respectabil. Provenind
dintr-o familie de profesori (inclusiv bunicul şi unchiul său) el a
fost încurajat să studieze de la o vârstă fragedă. În timpul copilăriei
sale a fost expus multor cărţi academice ale tatălui său. La vârsta de
13 ani, tatăl sau l-a trimis la Hinton Charterhouse în apropiere de
Bath, unde unchiul său, reverendul Thomas Spencer îi putea oferi o
educaţie mai formală. La început, Spencer nu s-a înţeles bine cu
unchiul său, considerându-l plictisitor şi împotrivindu-se lecţiilor
sale de greacă şi latină.
A fugit înapoi la casa tatălui său dar s-a reîntors la unchiul său unde
şi-a dezvoltat primele idei politice şi economice ca răspuns la
viziunile reformatoare şi radicale ale lui Thomas Spencer.
În 1836
unchiul său i-a obţinut o slujbă ca inginer de căi ferate, experienţă
care l-a reţinut pe Spencer de la urmărirea unui viitor în profesii
unde el simţea că şefii exploatează munca oamenilor. Aşadar, Spencer a
început să se dedice aşternerii pe hârtie a gândurilor sale, iar în
urma unei vizite făcute unchiului său la vârsta de 22 de ani, a fost
încurajat de acesta să îşi trimită lucrările la un ziar radical numit
"The Nonconformist". Acesta a fost începutul implicării sale în
jurnalism.
În timp ce aceste lucrări recente au demonstrat o viziune
liberalistă a drepturilor muncitorilor şi a responsabilităţilor
guvernamentale, în cercurile sale private, Spencer promova deja o
filozofie mai raţională cu privire la legile naturale ale progresului.
Aceste viziuni au fost transpuse în manuscrisul său din 1851
numit "Social Statics", un document care a arătat importanţa puterii
individuale în faţa unei societăţi care îşi călca slăbiciunea în
picioare. Ceea ce lipsea din această nouă publicaţie era compasiunea
pentru clasa muncitoare. Aici, Spencer a început să îşi dezvolte
viziunea asupra civilizaţiei, nu ca o construcţie artificială a omului,
ci ca pe un produs natural şi organic a locului omului în natură.
După ce a lucrat 5 ani ca editor executiv al ziarului financiar din Londra "The Economist" până în 1853,
Spencer a început să îşi dedice tot timpul scrisului. În anii imediat
următori el a produs lucrări privind educaţia, ştiinţa, industria de
căi ferate şi multe alte subiecte ce ţineau de filosofie şi sociologie.
În 1855,
Spencer a scris "Principiile psihologiei" în care a explorat o teorie a
minţii ca o parte biologică a corpului. În acest model, inteligenţa
umană reprezenta ceva care se dezvolta încet ca raspuns la mediul
fizic. Un astfel de punct de vedere evolutionist asupra originii omului
i-a îndepărtat pe editori, Spencer neavând de ales decât să îşi publice
cartea prin costuri proprii. În timp ce scria "Principiile
psihologiei", Spencer a călătorit în Anglia şi în Franţa,
iar în timpul unei asemenea călătorii s-a îmbolnavit, sănătatea
rămânându-i şubredă de atunci înainte. Cu toate că nu s-a diagnosticat
boala, Spencer suferea de oboseală constantă care îl făcea să doarmă
puţin şi agitat, astfel reţinându-l de la scris. În timp ce el dădea
vina pe stress şi pe posibilitatea de a avea plămâni nedezvoltaţi,
deteriorarea continuă a sănătăţii de-a lungul anilor l-a determinat să
consume şi să devină dependent de opiu şi de morfină.
In 1853,
unchiul lui Spencer a murit şi i-a lăsat acestuia ca moştenire o sumă
considerabilaă de bani. Următorii ani din viaţă i-a trăit frugal. S-a
împrietenit cu George Eliot
şi după un timp se părea că se vor căsători, dar, cu toate că ea părea
dispusă să facă acest pas, Spencer a ales viaţa de burlac trăind singur
până la sfârşitul vieţii.
În ciuda oboselii sale constante, Spencer a continuat să scrie, în 1858
începând să lucreze la un proiect care urma să acopere întreaga sa
filozofie cu privire la evoluţie şi legile progresului. A încercat să
îşi publice lucrarea, dar nu a găsit garanţia nici unei edituri. În
această perioadă, Spencer s-a integrat în comunitatea intelectualilor
din Anglia unde l-a cunoscut pe Thomas Henry Huxley,
filozof englez proeminent care i-a rămas prieten. Huxley l-a inclus pe
Spencer în X Club, un club al intelectualilor unde aceştia se întâlneau
periodic şi îşi împărtăşeau viziunile şi opiniile. Printre membrii
clubului se numărau filosoful John Tyndall, arheologul Sir John Lubbock şi invitaţi de seamă precum Charles Darwin. Prin asocierea cu aceştia, Spencer reprezenta o prezenţă puternică, creându-şi o audienţă puternică la opiniile sale.
În 1862,
Spencer a publicat "Primele principii", o expunere a teoriei sale
evoluţioniste cu privire la principii din toate domeniile vieţii.
Definiţia sa explică evoluţionismul ca fiind un proces continuu prin
care materia se rafinează într-o formă complexă şi coerentă. În acest
timp, Spencer a obţinut o reputaţie bună şi era foarte respectat. Este
interesant de reţinut faptul că Spencer nu s-a dedicat în întregime
unei singure ştiinţe sau subiect, de aici şi numele pe care îl avea ca
membru a-l X Club-ului -Exhaustive Spencer.
Când a atins vârsta de 60 de ani, sănătatea i s-a destrămat devenind invalid. În 1882 a participat la înmormantarea lui Darwin încălcându-şi astfel o regulă proprie, aceea de a nu intra vreodată în biserică. În 1902,
cu puţin timp înainte de a trece în nefiinţă, Spencer a fost
nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatură. A murit la vârsta
de 83 de ani.
Teorii ale lui Herbert Spencer
Traduceri ale lucrărilor sale s-au realizat în română, germană,
ebraică, italiană, spaniolă, franceză, rusă, japoneză şi chineză; i
s-au oferit numeroase premii în Europa şi America de Nord.
Filosofia sa s-a dovedit utilă pentru politicienii conservatori, nu
numai prin aplicabilitatea ei către ierarhia claselor sociale, dar şi
pentru concepţia ei asupra justiţiei sociale care punea accent pe
responsabilitatea individului pentru natura şi acţiunile sale. Spencer
a fost un sustinator al "legii libertăţii egale", un principiu de bază
al liberalismului care susţine că orice individ este liber să facă ce doreşte atâta timp cât nu îi dăunează altui individ.
Teorii despre societatea militară şi cea industrială
Una dintre cele mai cunoscute teorii ale lui Specer este cea despre
societatea militară şi cea industrială. El a pus accentul pe multe
probleme politice ale societăţii timpului său.
Herbert Spencer prezintă un scurt istoric al celor două partide
politice tradiţionale ale Marii Britanii, conservatorii (Tory) şi
liberalii (Whig), marcând schimbările drastice care au intervenit în
programele acestora în ultima vreme.
Astfel, cele două tipuri de partide reprezentau iniţial două tipuri
de organizaţii sociale, unul fiind de tip militar, iar celălalt de tip
industrial. Pornind de la sensul cel mai larg al cuvântului
"cooperare”, Spencer defineşte cele două partide astfel: unul ca
sistemul cooperării silite (asemenea unei armate regulate, în care
unităţile în diferitele lor grade trebuie să îndeplinească ordinele sub
pedeapsa cu moartea şi să primească hrană, haine şi o soldă,
distribuite în proporţii arbitrare), iar celălalt, ca sistemul
cooperarii voluntare (asemenea unui corp de producători sau
distribuitori din care fiecare consimte să plătească anumite sume în
schimbul unor anumite servicii, şi care au voie, în urma înştiinţării
prealabile, să părăsească organizaţia dacă ea nu le place).
Autorul reliefează transpunerea în realitate a doctrinelor celor
două partide, respectiv modul în care firea lor se oglindea în fapte.
Liberalismul a început prin a se împotrivi lui Carol al II-lea
şi a uneltirilor lui, care aveau scopul de a restabili puterea
monarhică nemarginită. Liberalii considerau monarhia ca o instituţie
stabilită de naţiune spre folosul tuturor membrilor ei, în vreme ce
pentru conservatori monarhul era delegatul cerului. Iar aceste doctrine
presupuneau, una, ca supunerea cetăţenilor faţă de stăpânitor era
condiţionată, iar cealaltă, ca ea era necondiţionată.
Începând chiar cu secolul al XVII-lea,
conform descrierilor furnizate de Bolingbroke (1678–1751), în primul
partid era o dorinţă de a rezista şi micşora puterea coercitivă a
stăpânitorului asupra supusului, iar în celalalt partid, dorinţa de a
păstra sau mări această putere coercitivă.
Importante de menţionat sunt şi caracterele generale ale
schimbărilor realizate de Whig-i (liberali); astfel, sub înrâurirea
crescânda a Whig-ilor au fost abrogate legile care opreau asociaţiile
muncitoreşti precum şi acelea care stânjeneau libertatea de a călători
a lucrătorilor, măsura prin care disidenţii religioşi erau liberi să
creadă ce voiau, fără teama de pedepse civile, măsură care permitea
catolicilor să-şi marturisească credinţa fară să piardă nimic din
libertatea lor. Nu încape îndoială că toate aceste schimbări, fie ca
erau făcute sau nu de înşişi liberalii, au fost înfăptuite în
conformitate cu principiile profesate şi susţinute sus şi tare de ei.
Herbert Spencer, fin observator al epocii sale, se întreaba pe bună
dreptate în continuare, cum se face că liberalismul, întărindu-se din
ce în ce mai mult, a devenit din ce în ce mai coercitiv în legislaţia
lui? Şi tot el răspunde, aducând o întreagă pleiadă de argumente în
acest sens, ilustrând printr-o serie mai mult decât cuprinzătoare de
legi şi măsuri adoptate de liberali sau sub directa lor îndrumare,
printr-o analogie extrem de sugestivă: dacă în extremul orient, cineva
ar auzi de la locuitori o povestire a unei lupte prin care ei au
înlăturat un despot crud şi desfrânat, ca să puna în locu-i o persoană
potrivită. Dacă acel cineva le-ar spune că ei n-au schimbat esenţial
natura guvernământului lor, el i-ar uimi peste măsură; si cu greu i-ar
face să înteleagă că nlocuirea unui despot rău-voitor cu unul
binevoitor lasă, totuşi, în picioare, despotismul.
Astfel se justifică si paradoxul cu care a început; conservatorismul si liberalismul
s-au ivit, la origine, unul din vremurile statului militar, iar
celalalt, din industrialism. Se întelege că, întrucât ceea ce se
numeşte acum liberalism a extins sistemul restrângerii, el ia o nouă
formă a conservatorismului. Asa că, dacă lucrurile merg ca până acum,
se poate întampla cândva, de fapt, ca partidul conservator să ajungă
apărătorul libertăţilor pe care liberalii, urmărind ceea ce le pare a
fi binele poporului, le calcă în picioare.
Spencer aduce în discuţie simpatia faţă de popor şi sacrificiul de
dragul lui implică numaidecât aprobarea ajutorului gratuit, el
ilustrând argumentele sale împotriva acestei afirmaţii cu întamplări
din viaţa personală a unchiului sau, reverendul Thomas Spencer,
respectiv comparându-l cu sistemul de "întregire de leafă” din Legea
Săracilor. Astfel, suma pe care, sub vechea lege a săracilor,
lucratorul pe jumătate sarac o primea de la parohie pentru a împlini
venitul lui săptămânal, nu era precum apărea, o gratificaţie, pentru că
ea aducea cu sine o descreştere, substanţial echivalentă, a lefii pe
care o plătea stăpânul, după cum s-a dovedit repede, când sistemul s-a
desfiinţat şi salariul s-a ridicat.
Conceptul de moment politic
Autorul prezintă de asemenea, cu exemple extrem de elocvente şi
îmbelşugate, conceptul de moment politic. Acest moment, în loc să scadă
sau să rămână constant, creşte mereu. Politicianul examinează cu
atenţie lucrurile pe care legea lui vrea sa le îndeplinească, dar puţin
se gândeşte la urmările mai îndepartate ale mişcării pe care o
stârneşte cu actul lui, şi cu atât mai puţin la efectele lui
colaterale, astfel legiuitorii care în 1833
au votat £20.000 anual spre a ajuta clădirea de şcoli, niciodată nu
şi-au închipuit că pasul lor va duce la contribuţii forţate, locale şi
generale, care la vremea lui Spencer (1890)
se ridicau la £10.000.000; ei nu s-au gândit că A trebuie să fie
responsabil pentru educaţia progeniturii lui B, şi încă şi mai puţin
le-a trecut prin minte că succesorii lor, obligându-i pe părinţii
săraci să ceară ajutorul Oficiului spre a plăti taxele de care
comitetele şcolare nu voiau să-i scutească, aveau să porneasca obiceiul
de a se apela la Oficiul Săracilor, pricinuind în acest fel săracirea
altora.
Pentru ilustrarea cât mai vie a conceptelor sale despre clasa
conducătoare, Herbert Spencer foloseşte un exemplu extrem de elocvent
şi de revelator în acest sens: o cumpănă cu două talere, cu mai multe
alice pe un taler şi mai puţine pe celălalt. În cazul în care bara e
inegal împărţită, iar talerul uşor încărcat se află la capătul unui
braţ foarte lung, atunci transferarea unei alice de pe un taler pe
celălalt produce un efect mult mai mare, va aduce o schimbare a
poziţiei ce rezultă din transferarea indivizilor, unul după altul, din
masa comunităţii guvernate în alcătuirile care guvernează; astfel un
corp relativ mic de funcţionari, coerent, având interese comune şi
lucrând sub o autoritate centrală, are un imens avantaj asupra unui
public incoerent, care nu are o politică bine închegată şi care poate
fi adus să lucreze unitar numai sub o provocare puternică. De aici
urmează ca o alcătuire de funcţionari, trecând dincolo de un anumit
stadiu de dezvoltare devine tot mai irezistibilă, lucru care se poate
vedea în birocraţiile de pe continent.
Dobândind justificări repetate prin noi legi în armonie cu
doctrinele lor, energumenii politici şi filantropii neînţelepţi îşi
continuă agitaţiile cu încredere şi un succes mereu crescând. În felul
acesta înrâuririle de felurite chipuri conspiră pentru a face să
crească acţiunea în corp şi să slăbească acţiunea individuală, dând
aşadar impulsul necesar apariţiei şi dezvoltării socialismului,
neînţelegându-i şi nebănuindu-i pe deplin efectele viitoare. Spencer
susţine faptul că orice socialism implică sclavia. Răspunsurile primite
la acea dată l-au determinat ulterior pe Spencer să revină asupra
teoriilor sale, admiţând că dezaprobarea socialismului nu necesită
aprobarea aşezărilor existente.
De asemenea, însuşi autorul concluzionează că [...] a privi cu
ochi îngăduitori asupra cusururilor acelora a căror viaţă e grea nu
înseamnă deloc să-i tolerezi pe oamenii de nimic.
Spencer doreşte, nu să prezinte relele guvernamentale în faptele
lui, ci să considere o parte relativ mică, adică acele păcate ale
legiuitorilor care nu sunt născute din ambiţiile lor personale şi din
interesele de clasă ale lor, ci care rezultă din lipsa cunoştinţei
acelor studii pe care moralmente ei sunt datori să le posede, pentru
a-şi putea îndeplini menirea.
Exemple de legi prost gândite
Autorul prezintă, într-o manieră mai mult sau mai puţin succintă,
numeroase exemple de legi prost gândite şi, din păcate, şi mai prost
aplicate, dintre care merită menţionate încercările făcute în Anglia timp de cinci sute de ani, cu scopul de a împiedica acapararea mărfurilor (cu scopul de a le specula), şi care în Franţa, după spusele lui Arthur Young,
au impiedicat să se cumpere mai mult de două baniţe de grâu în târg, au
continuat, generaţie după generaţie, să mărească mizeria şi
mortalitatea prin scumpirea traiului, căci negustorul en-gros, care în
acele vremi era înfierat ca un „asupritor pe faţă al celor săraci”, e
un om a cărui funcţie socială e de a egaliza distribuirea unui bun,
împiedicând consumarea fără rost de repede. De o natură analoagă a fost
şi măsura care, în 1315,
pentru a micşora asprimea foametei, stabilea aşa numitele „preţuri
maximale” ale alimentelor, dar care a fost repede desfiinţată după ce
pricinuise o deplină dispariţie a diferitelor alimente de pe piaţă.
Neajunsuri produse prin lege
Herbert Spencer ilustrează o serie întreagă de neajunsuri produse
prin lege, în special asupra domeniului construcţiilor de case pentru
cei nevoiaşi. Prin taxe rău impuse, ei au ridicat preţul caramizii şi
al lemnului de construcţie, mărindu-se cheltuielile clădirii caselor şi
au încurajat, de dragul economiei,
întrebuinţarea materialului prost în cantităţi meschine. Pentru a
împiedica construcţia mai departe de locuinte proaste, s-au stabilit
dispoziţii care, în chip medieval, dictau calitatea locuinţelor
construite. Nu i-a trecut nimănui prin minte că, insistându-se asupra
unei calităţi superioare şi, deci mărind preţurile, se va limita cererea şi, eventual, se va reduce şi oferta.
Spencer realizează că neajunsurile legislative sunt explicate în mare
măsură şi reprobarea lor se mai îndulceşte, dacă lucrurile sunt privite
din depărtare. Nici cultura trecutului şi nici a prezentului nu a dat
unui numar considerabil de oameni o concepţie stiinţifică a societăţii,
o alcătuire într-un anume sens, organică.
Sperând într-o îndreptare a legilor, autorul punctează la obiect
faptul că odată pricinile acelor insuccese familiare observate, oamenii
s-ar apuca să legifereze cu cea mai mare ezitare. Şi cu toate acestea,
ei sunt gata să lucreze cu toată încrederea că nu greşesc. Nicăieri nu
există un contrast atât de uimitor între greutatea problemei si lipsa
de pregătire a celor ce se apucă de dezlegarea ei. În concepţia
autorului, de care foarte uşor se pare că ne putem ataşa, în mare parte
datorită sentimentului de actualitate ce dăinuie din aceasta, nu încape
îndoială că, printre credinţele monstruoase, una dintre cele mai
monstruoase e aceea că, în vreme ce pentru o meserie simplă, precum
cizmaria, de pildă, e nevoie de ani de zile de ucenicie, singurul lucru
care nu are nevoie de ucenicie e să faureşti legile unei naţiuni!
Rămânând fidel comparaţiilor, Herbert Spencer exemplifica edificator
că precum un medic, care după ani de studiu, a dobândit o cunoştinţă
competentă a fiziologiei,
patologiei si terapeuticii, nu e considerat responsabil din punct de
vedere al Codului Penal dacă un om moare sub tratamentul lui: el s-a
pregătit cât a putut mai bine şi a lucrat după cea mai bună judecată a
lui, la fel si legiuitorul, ale cărui măsuri aduc rău în loc de bine,
cu toate cercetarile întinse şi metodice care l-au ajutat să ia o
hotărâre, nu poate fi considerat că a comis altceva decât o eroare de
raţionament. Dimpotrivă, legislatorul cel neştiutor ce dă legi cu
urmări tragice nu are mai mult drept la iertare decat un ucigas din
culpă.
Spencer cosidera că, aceia care cred că viaţa merită trăită cred
implicit că oamenii n-ar trebui împiedicaţi de a îndeplini activităţile
care ţin viaţa în picioare. Cu alte cuvinte, dacă se spune că e drept
ca oamenii să le îndeplinească, atunci, prin permutaţie, el
concluzionează că ei au un drept să le îndeplinească. Această concepţie
a "drepturilor naturale” îşi are originea în faptul ca viaţa e
justificabilă, că trebuie să fie o justificare a actelor esenţiale
dăinuirii ei, şi prin urmare, o justificare a acelor libertăţi si
cerinţe care fac asemenea acte posibile.
O concluzie a priorică este dobândită de autor studiind oamenii ce
traiesc în strânsă alăturare, sau chiar despărţiţi, de o mică distanţă,
şi anume că faptele fiecăruia pot să atingă faptele altora, şi în lipsa
dovezii că unii pot face ce vor fară limită, pe când alţii nu pot face
ce vor, atrage după sine nevoia de limitare mutuală.
Spencer afirma că atunci când incepe să se vadă limpede că într-o
naţiune guvernată democratic, guvernământul e pur si simplu un comitet
de direcţie – atunci se va vedea că acest comitet n-are nici o
autoritate intrinsecă; funcţia liberalismului în trecut era de a pune o
limită puterii regelui. Rostul liberalismului viitor va fi de a pune o
limită puterii Parlamentelor.
Herbert Spencer ţine să respingă concluzia că acţiunile private ale
cetăţenilor nu sunt trebuincioase sau că n-au însemnătate, pentru
motivul că mersul evoluţiei sociale e determinat de firile cetăţenilor,
aşa cum ei lucrează în condiţiile în care sunt puşi. Aşa că, departe de
a implica că eforturile fiecărui om de a îndeplini ceea ce crede el că
e mai bine n-au însemnătate, doctrina arată că astfel de sforţări,
îndeosebi cele care rezultă din firea intimă a indivizilor, sunt forţe
indispensabile.
În ciuda egoismului si individualismului său, Spencer susţinea
faptul că viaţa într-o comunitate este importantă. Datorită relaţiei de
dependenţă mutuală a părţilor componente, şi din pricina importanţei
"părţii” individuale faţă de cea colectivă, societatea nu poate fi sau
face mai mult decât suma componentelor sale. Acest punct de vedere este
evident, nu doar în prima sa contribuţie notabilă la filozofia
politică, Social Statics, ci şi în eseurile sale ulterioare – unele
dintre ele apărând în ediţiile ulterioare ale cărţii Individul
împotriva statului.
Spencer susţinea un punct de vedere "organic” asupra societăţii; cu
toate acestea, el sustinea faptul că dezvoltarea naturală a unui
organism necesită "libertate” – ceea ce-i permitea (filozofic) să
justifice individualismul si să apere existenţa drepturilor individuale
ale omului. Datorită angajamentului său pentru "legea libertăţii egale”
şi viziunea sa conform căreia legea şi statul interfera cu aceasta în
mod necesar, el a insistat asupra unei politici extensive de laissez
faire. Pentru Spencer "libertatea” ...poate fi măsurată, nu de natura guvernului sub care trăieşte [...], ci de puţinătatea restricţiilor impuse asupra individului;
adevăratul liberal caută să-i respingă pe cei ale căror legi silesc şi
restricţionează indivizii de la a face ceea ce ei cred de cuviinţă.
Spencer urmează filozofia curentului liberal timpuriu, susţinând faptul
că legea este o restricţionare a libertăţii şi că această restrângere a
libertăţii constituie un aspect negativ, justificabil doar când este un
„rău necesar”, pentru ocrotirea libertăţii. Singura funcţie a guvernului este aceea de a asigura păstrarea şi buna aplicare a drepturilor individuale ale omului. Spencer susţinea că educaţia, religia, economia şi grija pentru cei săraci şi bolnavi nu trebuiesc preluate de stat.
Legea şi autoritatea publică au astfel ca scop general administrarea justiţiei
(echivalent cu libertatea şi protecţia drepturilor). Aceste probleme au
intrat în atenţia lui Spencer, ca lucrare reprezentativă pe această
temă reliefându-se Individul împotriva statului. În aceasta
colecţie de eseuri, Spencer evidenţiază contrastul dintre liberalismul
timpuriu, clasic şi liberalismul secolului al XIX-lea,
argumentând faptul că cel din urmă, anume „Noul Torysm” este inamicul
progresului individual şi al libertăţii. Tot în această lucrare Spencer
dezvoltă un argument pentru susţinerea faptului că indivizii au
drepturi, bazate pe o „lege a vieţii”. (în mod interesant, Spencer
recunoaşte faptul că drepturile nu au moralitate înnascută, dar devin
astfel doar prin recunoaşterea individului, pentru ca drepturile sale
să fie compatibile cu ceilalti, drepturile celorlalţi trebuie la rândul
lor să fie compatibile cu el – cu alte cuvinte, aceasta constituie o
consecinţă a „legii libertăţii egale”). El a concluzionat că toată
lumea are drepturi primare la libertate „în virtutea constituţiei lor”
drept fiinţe umane, şi că asemenea drepturi sunt esenţiale pentru
progresul social (Aceste drepturi includ dreptul la viaţă, libertate,
proprietate, libertatea cuvântului, egalitatea drepturilor pentru
femei, dreptul la vot universal şi dreptul „de a ignora statul” – deşi
Spencer a revenit asupra unora din aceste drepturi în scrierile
ulterioare). Astfel, cei harnici – acei cu această caracteristică, dar
lipsiţi de devotare faţă de structurile existente cu excepţia celor
care promovau o astfel de industrie (deci nu religie sau instituţii
patriotice) – vor prospera. Totuşi, toti indivizii harnici, după cum
credea Spencer, vor fi în mod fundamental în acord.
Nu este surprinzător faptul că Spencer a susţinut ideea conform
căreia argumentele utilitarienilor timpurii asupra justificării legii
şi autorităţii şi asupra originii drepturilor erau greşite. De
asemenea, el a respins utilitarianismul si modelul acestuia de justiţie
distributivă, deoarece el susţinea că această teorie se baza pe o formă
de egalitarianism care ignorau abandonul şi, mult mai fundamental,
nevoia şi eficienţa biologică. Spencer a susţinut în continuare ideea
că viziunea utilitariană asupra legii şi statului era de asemenea
inconsistenţa – care presupunea în mod tacit existenţa cerinţelor sau
drepturilor ce au atât greutate morală, cât şi legală în mod
independent de legea pozitivă. Spencer argumentează, de asemenea,
împotriva guvernului parlamentar, reprezentativ, înfăţişându-l ca un
expozant de adevarate "drepturi divine” — de exemplu, susţinând că
„majoritatea într-o adunare are putere, dar nu are limite”. Spencer e
de părere că acţiunea guvernamentală nu necesită doar acordul
individual, dar că modelul asocierilor politice ar trebui să fie acela
al unei "joint stock company”, unde "directorii” nu pot acţiona în
favoarea unui anumit bun decât la dorinţa explicită a „acţionarilor”.
Când parlamentele încearcă să facă mai mult decât să protejeze
drepturile cetăţenilor prin, de exemplu, "impunând” o concepţie asupra
binelui – chiar doar unei minorităţi – Spencer sugera că acestea nu se
diferenţiază în niciun fel de regimurile tiranice. Numele lui Spencer
este strâns legat de altă mare teorie, cea a evoluţionismului. Preluând
modelul biologiei,
el a elaborat un principiu universal al revoluţiei, conform căruia
toate evenimentele din lume se desfăşoară după o lege unitară a
evoluţiei. Spencer a fost convins că din legile indestructibilităţii
materiei si conservării energiei se poate obţine pe cale deductivă
conceptul evoluţiei universale. Principiul evoluţiei spune că toate
evenimentele din natură, inclusiv dezvoltarea culturală, parcurg drumul
de la simplu la complex.
În cuvintele lui Spencer:
Dezvoltarea, în cea mai simplă şi mai generală formă a sa,
înseamnă integrarea materiei şi, implicit, risipirea mişcării.
Disoluţia este, dimpotrivă, acceptarea mişcării şi, implicit,
dezintegrarea materiei.
Principiul evoluţiei
Principiul evoluţiei pe care-l susţine Spencer îşi poate menţine
pretenţia de universalitate numai în măsura în care îi dăm o formulare
suficient de generală. El e adecvat în măsura în care multe sisteme
rămân stabile numai într-un echilibru dinamic, ştiinţa modernă
situându-se mult mai aproape de Heraclit decât de Parmenide.
Însă de aici nu se poate deduce nici o schemă a ordinii, utilizabilă
din punct de vedere ştiinţific, care să acopere toate sistemele, de la
apariţia sistemului planetar până la dezvoltarea socială şi culturală.
Eroarea constitutivă a evoluţionismului lui Spencer constă în faptul ca
el nu are nici o concepţie clară asupra biologiei, de la care preia modelul evoluţiei. Urmându-l pe zoologul francez Lamarck, el consideră dezvoltarea embrionară ca prototip al dezvoltării popoarelor şi ratează înţelegerea ideii lui Darwin, care spune ca dezvoltarea indivizilor este un fenomen fundamental diferit de fenomenul dezvoltării popoarelor.
Slăbiciunea teoretică a evoluţionismului nu ne poate însă face să
nesocotim însemnătatea pe care acesta a avut-o în epocă. Evoluţia a
fost prezentată ca o metaforă pentru existenţă, care poate fi utilă
pentru îmbinarea într-o concepţie unitară a credinţei pozitiviste în
progres cu liberalismul
şi cu teza libertăţii nelimitate a indivizilor. Dealtfel, la Spencer se
poate constata o interesantă revizuire a opiniilor. Iniţial el a fost
însufleţit de un optimism exaltat, fiind convins că evoluţia tinde spre
un maximum de satisfacţie şi de fericire, graţie concilierii
individului cu statul. Între timp, descoperirea celei de-a doua legi a termodinamicii
a făcut să planeze spectrul morţii termice. Ca urmare, şi reflecţiile
lui Spencer asupra stării finale a evoluţiei au început să devină mai
sumbre. El nu exclude posibiliatea ca disolutia să obţină pe termen
lung supremaţia asupra evoluţiei. Astfel, omniprezenţa morţii, temperează optimismul progresist, anticipând atmosfera pesimistă de „fin-de-siecle”.
Spencer considera ca etica este partea cea mai importantă din întregul sau sistem. În acest domeniu, sub influenţa lui John Stuart Mill, el adopta un punct de vedere utilitarist.
Dar, distanţându-se de Mill, Spencer nu considera că fericirea deplină,
ca scop al acţiunilor umane, ar putea fi atinsă pur şi simplu printr-o
maximizare a plăcerii:
Punctul de vedere pe care îl susţin este acela că etica, în
adevaratul ei sens – ştiinţa acţiunii bune –, are ca obiect stabilirea
modului în care şi a motivului din care anumite moduri de a acţiona
sunt periculoase, iar altele benefice. Aceste rezultate bune şi rele nu
pot fi întâmplătoare, ci trebuie să aibă consecinţe necesare ordinii
lucrurilor; punctul meu de vedere este că problema de bază a ştiinţelor
morale este aceea de a deduce din legile vieţii si din condiţiile
existenţei care tipuri de acţiuni conduc în mod necesar la fericire,
respectiv la nefericire. Dacă reuşeşte să ofere răspunsul la această
întrebare, atunci deducţiile sale vor fi recunoscute ca legi ale
actiunii şi trebuie urmate fără nici o referire directă la aprecierea
fericirii sau a suferinţei.
Din această remarcă la adresa lui Mill, reiese că Spencer pune etica
în legatură nu cu acţiunile, ci cu evenimentele. Sentimentul moral
judecă felul în care ar trebui să se petreacă lucrurile în lume, astfel
încât plăcerea de a trăi să fie mai puternică decât durerea. Aspiraţia
către plăcere este pusă în serviciul scopului conservării vieţii, care,
după Spencer, prevalează ascupra tuturor celorlalte scopuri. Urmând
această linie de gândire, el conferă eticii o fundamentare biologică,
fără a cădea însă în biologism. Scopul este o etică evoluţionistă care
interoghează înainte de toate asupra apariţiei simţului moral în
constituţia naturală a umanităţii şi asupra formei în care acesta este
legat de dezvoltarea socială.
Opere
Marile opere şi scrieri ale lui Herbert Spencer sunt următoarele:
- Social Statics, 1851
- The Principles Of Psychology, 1855
- First Principles, 1862
- The Principles Of Sociology, 1876-1896
- The Study Of Sociology, 1880
- The Man Versus The State, 1884
- The Factors Of Organic Evolution, 1887
- Essays, Scientific, Political And Speculative, 1892
- The Principles Of Biology, 1894
- An Autobiography, 1904
|
