Immanuel Kant
Filozofi occidentali
Filozofia secolului XVIII,
Iluminism |
Immanuel Kant |
Nume - Immanuel Kant |
Naştere - 22 aprilie 1724 (Königsberg, Prusia orientală), acum Kaliningrad |
Deces - 12 februarie 1804 (Königsberg, Prusia orientală) |
Şcoală/tradiţie - Iluminism |
Interese principale |
epistemologie, metafizică, etică |
Idei importante |
Imperativ categoric, Idealism transcendental, a priori sintetic, Noumenon |
Influenţe |
A influenţat |
Hume, Descartes, Malebranche, Leibniz, Spinoza, Locke, Berkeley, Rousseau |
Fichte, Schelling, Hegel, Schopenhauer, Peirce, Nietzsche, Wittgenstein, Husserl, Heidegger, Sartre, Habermas şi mulţi alţii
|
Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg/Prusia Orientală - d. 12 februarie 1804, Königsberg), filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influenţă asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling şi Hegel
şi-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moştenirea lui Kant.
Cei mai mulţi scriitori şi artişti din vremea lui au fost influenţaţi
de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înţelese fără referinţa la concepţiile filozofice ale lui Kant.
Biografie
Familie şi mediu
Immanuel Kant se naşte la 22 aprilie 1724 la Königsberg,
în Prusia orientală, unul dintre cei cinci copii, care vor atinge
maturitatea, din cei nouă născuţi ai părinţilor săi; avea o soră mai
mare, două surori mai mici şi un frate mezin, Johann-Henrich. Oraşul
său natal era prosper, avea o universitate şi era deschis comerţului
maritim şi deci ţinuturilor cu limbi şi obiceiuri diferite. Kant va
spune despre Königsberg că este un oraş "adaptat dezvoltării
cunoaşterii oamenilor şi a lumii, şi în care, fără a călători, această
cunoaştere poate fi însuşită". Kant va ieşi rareori din oraşul său.
Kant provine din mediul social sărac. Tatăl său era meşter şelar. Mama
sa i-a dat o educaţie riguroasă, pioasă şi deschisă cunoaşterii.
Învaţă să scrie şi să citească în Hospitalschule, o suburbie a
oraşului. Contrar celor invocate de Kant, strămoşii săi nu erau
originari din Scoţia, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de
origine baltică, născut la Prökuls, oraş situat astăzi în Lituania.
Fiul lui Richard se stabilise ca meşter şelar în Mamel, unde îl învaţă
meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg.
Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scoţieni şi
aceasta e probabil originea credinţei lui într-o ascendenţă scoţiană.
Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina, născută Reuter, originară din
Nürnberg, era la rândul ei fiica unui şelar. Graţie sprijinului unui
pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la
colegiul Frederic (Fridericianum). Elev strălucit, îşi însuşeşte o bună
cunoaştere a autorilor latini. Învăţământul la colegiu este
preponderent religios, în spirit pietist; regulile erau stricte şi nu
existau vacanţe. Fiecare gest al existenţei era impregnat de acest
spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele raţiunii simple
(1793). Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineaţa, iar
cursurile începeau la 7. Miercurea şi sâmbăta se făceau cursuri
facultative de matematici, franceză şi poloneză. Studiul limbilor elină
şi ebraică era obligatoriu, alcătuind baza învăţământului teologic. În
schimb, nu se predau ştiinţele naturii şi istoria. Profesorul său,
Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.
Tinereţe
În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de Teologie, la care urmează şi cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolff şi al fizicii lui Newton. Kant se orientează spre secţiunea clasică, Lateinschule.
Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore săptămânal) şi
teologia (în sens de studiu al catehismului); se familiarizează cu
filozofia lui Leibniz.
De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină şi aversiunea faţă de
formalismul cultului religios. Kant va lucra trei ani la Reflecţii asupra unei veritabile evaluări a forţelor vii, lucrare care va fi imprimată în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749. În 1747
părăseşte universitatea înainte de a obţine toate gradele, din pricina
morţii tatălui său. Devine astfel preceptor în familii nobile şi
burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada 1747-1750
lucrează în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă
de educaţia fiului pastorului Andersch. În 1750,
în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a provinciei, la
Osterode, unde îşi găseşte un post de preceptor în familia unui
proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredinţează
educaţia a trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling,
pe lângă contesa de Keyserling, care va schiţa şi primul portret
cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg, scrie Cosmogonie, sau
eseu asupra deducţiei originii Universului, a formării corpurilor
cereşti şi a cauzelor mişcării pornind de la legile mişcării universale
a materiei şi ale lui Newton. În 1754, Putem şti dacă Terra îmbătrâneşte din punct de vedere fizic? şi, în 1755, Istoria
universală şi teoria cerului sau eseu asupra concepţiei şi originii
mecanice a ansamblului Universului după principiile lui Newton.
Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 şi conţinea o
dedicaţie pentru regele Frederic II, dar editorul dă faliment şi
lucrarea nu apare la data prevăzută.
Profesorat
În 1755,
se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregăteşte
pentru Magisterexamen (echivalentul actual al doctoratului) şi obţine
din partea universităţii autorizaţia de a preda acolo cursuri în
calitate de Privatdozent. La 17 aprilie 1755
îşi susţine "disertaţia magistrală" intitulată "Schiţă sumară a câtorva
meditaţii despre foc", un manuscris de douăzeci de foi în limba latină.
Ceremonia oficială de învestitură şi de promovare solemnă în gradul de
"Magister" are loc pe 12 iunie. Decanul ţine un discurs privitor la o
problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un expozeu în latină
la capătul căruia mulţumeşte comunităţii ştiinţifice pentru bunăvoinţa
de a-i fi deschis porţile cunoaşterii. În urma disertaţiei
"Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio" i se
acordă, la 27 septembrie 1755,
"venia legendi". Kant devine aşadar Privatdozent, adică un profesor
plătit de studenţii săi şi nu de către stat. Schultz îl va întâmpina,
în momentul primirii, cu întrebarea: "În inima dumneavoastră, vă temeţi
de Dumnezeu?". Va rămâne acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În
aprilie 1756, Kant îi cere lui Frederic al II-lea să-i acorde postul de
profesor extraordinar (adică fără remuneraţie), rămas vacant de cinci
ani, şi redactează astfel a treia disertaţie latină regulamentară (Monadologia fizică),
însă cererea sa este respinsă şi statul suprimă postul vacant; Kant
avea să aştepte încă paisprezece ani înainte de a deveni profesor.
Universitatea îl numeşte în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală,
post foarte prost plătit (va renunţa la el în 1772), pentru a spori
firavele sale venituri şi a răscumpăra într-un fel eşecul candidaturii
pentru catedră.
În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logică şi metafizică cu a sa Disertaţie asupra formei şi principiilor lumii sensibile şi ale lumii inteligibile.
Este prima schiţă a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul
primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, ştiinţele
naturii şi matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de
etică şi de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu.
Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece
ani, timp în care îşi va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant
se interesează de tot: frumosul, ştiinţa, politica, Revoluţia franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona şi maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.
Idei şi consacrare
Aşa cum o va spune în Prolegomene, a fost deşteptat din "somnul dogmatic" de lectura empiristului Hume.
Va analiza operele lui Newton, Hume şi mai ales Rousseau, care, după
propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" şi îi provoacă o
"revoluţie în reflecţie". Kant crezuse până atunci că sursele
cunoaşterii nu se află în experienţă ci în spirit, în raţiune. Aceasta
era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă,
toate cunoştinţele noastre sunt ivite din experienţă. Originalitatea
filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la
Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că
experienţa şi judecata permit deopotrivă cunoaşterea. Aşa cum va scrie
mai târziu, intuiţia fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiţie
este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru
uzul raţiunii, ceea ce implică recunoaşterea limitelor puterii sale.
Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru
luni), Critica raţiunii pure,
a cărei primă ediţie datează din 1781. Kant avea 57 de ani şi era deja
celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia
începe.
Raţiunea nu poate cunoaşte totul. Ea este deci limitată în domeniul
cunoaşterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, aşadar
moral. Aceasta este tema Criticii raţiunii practice, publicată în 1787.
Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condiţiile de posibilitate ale cunoaşterii au fost determinate în Critica raţiunii pure, şi ale libertăţii, al cărei fundament a fost stabilit în Critica raţiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 şi marchează desăvârşirea esenţialului filozofiei kantiene.
În 1780 devine membru în Senatul universităţii, iar în 1787 membru
al Academiei de ştiinţe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este
numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II.
Kant va rămâne profesor până în 1797.
De la 7 la 10 dimineaţa cursurile de filozofie alternează cu
antropologia, geografia fizică şi uneori fizica şi matematicile. Nu-şi
citea cursurile ci vorbea liber, deşi urma întotdeauna un manual de
bază pentru a satisface prescripţiile academice prusace. În 1794,
guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în
cursurile şi publicaţiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.
Viaţa personală
Pentru echitatea sa, marea ştiinţă şi schimburile agreabile de idei,
Kant câştigă stima concetăţenilor săi, a Universităţii, a auditorilor
şi a foştilor săi elevi. Reputaţia sa e atât de mare, încât se va
constitui către 1790 o adevărată industrie a copiştilor pentru a
satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deţine cursurile sale
procurate prin intermediul copiilor realizate de studenţi.
Viaţa lui Kant se confundă cu viaţa profesională şi cu doctrina sa.
Nu a fost căsătorit şi nu a părăsit niciodată graniţele ţării. Traiul
său este unul tihnit, sănătos şi regulat: trezit la 5, îşi începe ziua
fumându-şi pipa şi luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului
curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13. E timpul prânzului,
singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur.
Invitaţii săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul
convivilor să nu fie inferior numărului Graţiilor nici superior celui
al Muzelor, nu sunt preveniţi decât în dimineaţa respectivă, pentru a
nu trebui să renunţe la o altă invitaţie: nu vin astfel decât aceia
care sunt liberi. Este foarte îngrijit asupra aparenţelor persoanei
sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură
mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant).
Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată
discuţiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungeşte după orele
după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-şi facă plimbarea
zilnică (totdeauna la aceeaşi oră, cu excepţia, se pare, a zilei în
care avea să sosească curierul anunţând Revoluţia Franceză; după unii,
excepţiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două:
publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe
care-l citeşte complet absorbit şi pierde şirul timpului, şi anunţul
victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează
până la orele 22.
În 1797, slăbit de vârstă, renunţă la învăţământ şi îşi petrece
ultimii ani din viaţă într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la
12 februarie 1804,
după o lungă perioadă de slăbiciune fizică şi intelectuală, în vârstă
de 80 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e
bine").
Oameni veniţi din întreaga regiune au dorit să participe la
funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat
dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămăşiţele
sale pământeşti nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la
criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21
noiembrie 1880, rămăşiţele pământeşti sunt transferate într-o capelă
gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar
mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow şi o copie a Şcolii
de la Atena a lui Rafael, poartă inscripţionată fraza celebră din Critica raţiunii practice:
"Două lucruri umplu sufletul de o admiraţie şi o veneraţie mereu
crescândă şi nouă, în măsura în care reflecţia şi le întipăreşte şi se
ataşează de ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine".
Bibliografie selectivă
- cu aldine, lucrările fundamentale
- Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, 1755
- Meditationum quaerandam de igne saccincta delinetatio (disertaţie), 1755
- Principorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio (disertaţie), 1755
- Physische Monadologie, 1756
- Neue Anmerkungen zur Erläuterung der Theorie der Winde, 1756
- Die falsche Spitzfindigkeit der vier syllogistischen Figuren, 1762
- Versuch, den Begriff der negativen Größen in der Weltweisheit einzuführen, 1763
- Untersuchung über die Deutlichkeit der Grundsätze der natürlichen Theologie und Moral, 1763
- Der einzige mögliche Beweisgrund zu einer Demonstration für das Dasein Gottes, 1763
- Beobachtungen über das Gefühl des Schönen und Erhabenen, 1764
- Über die Krankheit des Kopfes, 1764
- Träume eines Geistersehers, 1766
- De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis'(Despre forma şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile) (disertaţie), 1770
- Über die verschiedenen Rassen der Menschen, 1775
- Kritik der reinen Vernunft (Critica raţiunii pure, prima ediţie), 1781
- Prolegomena zu einer jeden künftigen Metaphysik, die als Wissenschaft wird auftreten können(Prolegomene la orice metafizică viitoare), 1783
- Idee zu einer allgemeinen Geschichte in weltbürgerlicher Absicht, 1784
- Beantwortung der Frage: Was ist Aufklärung, 1784
- Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785
- Metaphysische Anfangsgründe der Naturwissenschaft'(Fundamentele metafizice ale ştiinţei naturii), 1786
- Mutmaßlicher Anfang der Menschengeschichte, 1786
- Kritik der reinen Vernunft (Critica raţiunii pure, ediţia a doua), 1787
- Kritik der praktischen Vernunft (Critica raţiunii practice), 1788
- Kritik der Urteilskraft (Critica facultăţii de judecată), 1790
- Die Religion innerhalb der Grenzen der bloßen Vernunft, 1793
- Über den Gemeinspruch: Das mag in der Theorie richtig sein, taugt aber nicht für die Praxis, 1793
- Das Ende aller Dinge, 1794
- Zum ewigen Frieden. Ein philosophischer Entwurf*, 1795
- Die Metaphysik der Sitten'(Metafizica moravurilor), 1797
- Der Streit der Fakultäten, 1798
- Anthropologie in pragmatischer Hinsicht abgefasst'(Antropologia din punct de vedere pragmatic), 1798
- Logik, 1800
- Über die Pädagogik, 1803
Ideile reflectate în operă
Teoria cunoaşterii
Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde
întreg spectrul filozofiei sale, o constituie "Critica raţiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781),
opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaştere.
Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii
contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke şi David Hume.
În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică şi cea
sintetică. În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din analiza
însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv
de o percepţie sensorială. În situaţia în care o analiză raţională nu
este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o
observaţie senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o
judecată sintetică. Evident, toate cunoştinţele valabile la un moment
dat derivate din experienţă au prin urmare un caracter sintetic. În
continuare, Kant împarte judecăţile în empirice sau a posteriori şi judecăţi a priori.
Judecăţile empirice sunt în întregime dependente de percepţia
senzorială, de ex.: afirmaţia: "acest măr este roşu". Dimpotrivă,
judecăţile a priori posedă principial o valabilitate
independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie
senzorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică.
Kant susţine că noţiunile de timp, spaţiu şi cauzalitate,
care fundamentează legile ce guvernează relaţiile lucrurilor dintre
ele, nu sunt legate de obiectele din natură ci, dimpotrivă, ca pure
forme apriorice, stau la baza capacităţii de cunoaştere a
subiectului, fiind astfel transferate realităţii obiective. Spaţiul,
timpul şi cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcţionează în
procesul de percepţie ca tipare, cu scopul de a ordona şi structura
toate impresiile senzoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich),
adică aşa cum este în esenţa sa, nu poate fi cunoscut, pentru că
subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a apariţiei senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumeşte noumen,
care se sustrage capacităţii de cunoaştere. Această cercetare critică a
condiţiilor percepţiei şi cunoaşterii este denumită de Kant "filozofie
transcendentală", filozofie care investighează premisele şi limitele
necesare la care este supusă cunoaşterea subiectului.
Probleme de etică
În alte două lucrări, "Fundamentarea metafizicii moravurilor" (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785) şi "Critica raţiunii practice" (Kritik der praktischen Vernunft, 1788),
Kant prezintă sistemul său etic, care se bazează pe convingerea, că
raţiunea este cea mai înaltă instanţă a moralei. Din acest punct de
vedere, există două moduri în luarea unei decizii dictate de voinţă: un
imperativ condiţionat sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinare
subiectivă şi urmează un anumit scop individual, şi un "imperativ
categoric", care se supune unei legi obiective, universal valabilă şi
necesară. Kant formulează astfel principiul "imperativului categoric",
considerat ca fundament al moralei: "Acţionează în aşa fel, încât
maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală".
Concepţia politică
Kant a fost figura proeminentă a perioadei de iluminism în Germania
şi în această calitate a dezvoltat ideea de "libertate" pornind de la
concepţiile sale asupra moralei. Prin libertate el nu înţelege un liber
arbitru lipsit de legi, ci libertatea de autodeterminare, de respectare
conştientă a legilor, care derivă din raţiune. Deviza lui Kant, "Sapere aude !" ("Îndrăzneşte să ştii !"), să ai curajul de a te servi de raţiune, a devenit deviza mişcării iluministe împotriva absolutismului.
O societate liberă trebuie să fie alcătuită din cetăţeni capabili de a
înţelege democraţia şi de a gândi liber. În lucrarea sa elaborată către
sfârşitul vieţii, "Spre pacea eternă" (Zum ewigen Frieden, 1795),
Kant preconizează o comunitate a popoarelor, o federaţie universală
alcătuită din state reprezentativ republicane, în care să fie eliminate
conflictele de interese ce duc la război. Premizele unei ordini paşnice
ar trebui să fie: 1. Constituţie republicană a statelor; 2. O uniune
pacifică de state libere; 3. Libera circulaţie a cetăţenilor bazată pe
un drept de ospitalitate. În aceste condiţii ar fi posibil un tratat de
pace universală, al cărui miez l-ar constitui legea morală derivată din
concepţia etică a lui Kant. Relaţiile dintre state ar trebui să aibă
acelaşi caracter ca şi relaţiile între indivizi.
Estetica
În a treia lucrare de critică, "Critica puterii de judecare" (Kritik der Urteilskraft, 1790),
Kant abordează problemele de estetică. Frumosul artistic este strâns
legat de alcătuirea naturii, în special când aceasta dă prilejul
senzaţiei de sublim. "Frumos" în sens estetic este ceea ce se contemplă
cu o satisfacţie desinteresată, lipsită de intenţie sau scop personal,
în forma sa cea mai pură. Această concepţie a influenţat în mod
hotărâtor mişcarea literară denumită "Sturm und Drang" ("Furtună şi Avânt").
Concepţia cosmogonică
Pe lângă preocupările sale filozofice, Kant a publicat şi o serie de
lucrări în domeniul ştiinţelor naturii. Una din cele mai importante
este "Istoria generală a naturii şi teoria universului" (Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, 1755),
în care expune ipoteza genezei universului dintr-o nebuloasă, ipoteză
care a fost dezvoltată mai târziu, independent de Kant, de către Pierre de Laplace.
Urmările filozofiei lui Kant
Kant se înscrie în rândul celor mai mari filozofi ai istoriei
timpurilor moderne. Dezvoltarea ulterioară a filozofiei europene, în
special a idealismului german (Schelling, Hegel) şi a aşa-numitului neo-kantianism, reprezentat printre alţii de Wilhelm Windelband, dar şi a unor curente contemporane, cum ar fi filozofia Hannei Arendt sau a lui John Rawls,
nu pot fi concepute în afara cunoaşterii filozofiei lui Kant. Un studiu
aprofundat al filozofiei presupune în mod necesar cunoaşterea
filozofiei kantiene.
|