Karl Popper

Filozofi occidentali Filozofia secolului XX
Karl Popper
Nume - Karl Raimund Popper
Naştere - 28 iulie 1902 (Viena, Austria)
Deces - 17 septembrie 1994 (Londra, Anglia)
Şcoală/tradiţie - raţionalism critic , failibilism
Interese principale
epistemologie, filozofia ştiinţei, filozofie socială şi politică
Idei importante
falsificabilitate, metoda ipotetico-deductivă, societate deschisă
Influenţe	A influenţat
Cercul de la Viena, Otto Selz	Friedrich Hayek,Imre Lakatos şi Paul Feyerabend

Sir Karl Raimund Popper (n. 28 iulie 1902, Viena - d. 17 septembrie 1994, Londra) a fost un filozof englez de origine austriacă, considerat unul din cei mai mari filozofi ai ştiinţei din secolul al XX-lea. Fondator al raţionalismului critic împotriva determinismului istoric, s-a opus oricărei forme de scepticism, convenţionalism şi relativism în ştiinţă şi în activitatea umană în general, a susţinut ideea unei societăţi deschise (Open society), adversar implacabil al totalitarismului sub orice formă.

Biografie

Karl Popper s-a născut în Viena la 28 iulie 1902, într-o familie de evrei convertită la protestantism, fiu al unui avocat, cu preocupări de filozofie şi cultură clasică, care a transmis fiului său interesul pentru fenomenele sociale şi politice. După absolvirea gimnaziului, se înscrie în 1918 la Universitatea din Viena, unde studiază matematica şi fizica, apoi obţine şi titlul de Doctor în Filozofie (1928).

Îl interesesează Teoria relativităţii, respinge însă marxismul şi psihanaliza, considerându-le lipsite de fundament ştiinţific. Din aceste confruntări cu temele cel mai mult dezbătute în acel timp se cristalizează preocupările care vor forma centrul activităţii sale ulterioare, anume metodologia critică a ştiinţei. Devine un susţinător consecvent al raţionalismului critic şi adversar hotărât al neopozitivismului cunoscut si ca empirism logic dominant în mişcarea filozofică cunoscută sub numele de "Wiener Kreis" (Cercul vienez), ai cărui principali reprezentanti erau Moritz Schlick si Rudolph Carnap.

În 1937, sub ameninţarea infiltrării nazismului care avea să ducă la anexarea (Anschluß) Austriei de către Germania, Popper se stabileşte în Noua Zeelandă, unde rămâne până în 1945 ca profesor la Canterbury University din Christchurch.

În 1946 se întoarce în Europa şi, până la obţinerea titlului de emeritus (în 1969), Popper predă în calitate de profesor de logică şi de metodologia ştiinţei la School of Economics din Londra, care devine un renumit centru internaţional de cercetări în domeniul teoriei ştiinţelor.

În anii şaizeci, împreună cu Hans Albert, a fost principalul combatant în disputa cu pozitivsmul reprezentat de "Şcoala din Frankfurt" (Frankfurter Schule). În 1965, Karl Popper a fost înnobilat ("Knight of the British Empire"), devenind "Sir". A primit titlul de "doctor honoris causa" de la mai multe universităţi din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi Noua Zeelandă.

Popper a încetat din viaţă la 17 septembrie 1994 în Londra.

Opera filozofică

În lucrarea sa principală "Logik der Forschung" ("Logica cercetării", 1934, Viena), Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării ştiinţifice. În contrast cu reprezentanţii "Cercului vienez", Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită "falsă"). În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea ei. Teoriile, care în mod sistematic nu admit nicio contradicţie, respingând probele evidente constatate empiric, sunt pseudo-ştiinţifice şi capătă astfel - datorită unor interese de grup, fanatismului sau nepăsării - un caracter ideologic. Sunt denunţate astfel autosigilarea sistemelor neştiinţifice care caută să fie neinfirmabile experimental: psihanaliza lui Freud, istoricismul lui Marx, psihologia individuală a lui Adler şi astrologia. Criteriul de demarcaţie dintre ştiinţă şi pseudo–ştiinţă este cel al falsificabilităţii. Popper introduce pentru aceasta conceptele de "conţinut empiric" (clasa falsificatorilor potenţiali) şi "conţinut logic" (mulţimea de consecinţe). Gradul de informaţie pe care ni–l oferă o teorie este direct proporţional cu conţinutul ei empiric. Astfel că o teorie ne zice mai multe dacă ea interzice cât mai multe fenomene. Ea tebuie să împartă clasa tuturor enunţurilor de bază (enunţuri–test) în două clase nevide: clasa celor cu care este în contradicţie, pe care le interzice (clasa falsificatorilor potenţiali ai teoriei) şi clasa enunţurilor pe care teoria le permite. Însă o teorie face aserţiuni numai despre falsificatorii ei potenţiali (legile naturii sunt interdicţii), despre enunţurile pe care le permite nici nu spune că sunt adevărate. Interzicand cât mai multe fenomene, toria devine una puţin probabilă. În ştiinţă nu sunt relevante enunţurile adevărate, dar banale ci, sunt căutate acele enunţuri care aduc noul, care revoluţionează modul nostru de a gândi. Noi năzuim la sporirea cunoştinţelor noastre, vrem enunţuri cu un conţinut informaţional ridicat deci formulăm enunţuri care au o probabilitate scăzută. Cu cât ceva devine mai probabil, cu atât este mai lipsit de conţinut şi neinteresant. Astfel, pentru a progresa trebuie să avem teorii cât mai informative (enunţuri mai puţin probabile) şi cât mai sever testabile. Ajungem la conceptul de ştiinţă eroică în care progresul se face numai atunci când sunt idei îndrăzneţe care au un grad înalt de falsificabilitate. Noul este întotdeauna improbabil. Teoriile trebuie să facă predicţii riscante (cât mai exacte şi cu privire la fenomene necunoscute), să aibă un înalt nivel de generalitate, să explice o mare varietate de fapte, să aibă un conţinut bogat deci, să aibă consecinţe importante. Ştiinţa eroică se bazează pe un fel de ’’intuiţie creatoare’’ bergsoniană, chiar şi Einstein vorbeşte despre ’’căutarea acelor legi de cel mai înalt nivel de generalitate… din care poate fi obţinută, prin pură deducţie, o imagine asupra lumii. La aceste legi nu duce nici un drum logic ci, numai o intuiţie bazată pe ceva de tipul unei contopiri cu obiectele experienţei’’ ^[1]. Astfel Popper ne face un portret romantic al ’’geniului ştiinţific’’: intuiţie deosebită, fantezie creatoare, independenţă în gândire şi atitudine critică necruţătoare. Modelul inductiv, pe care îl consideră de propagandă baconiană, este înlocuit cu modelul ipotetico–deductiv. Aceasta pentru că noi nu pornim de la observaţii pure (considerate astăzi un mit epistemologic), ci întotdeauna avem anumite ipoteze pe care le lansăm în exterior. Nu avem o observaţie, ci o facem. Noi avem zilnic anumite aşteptări cu privire la mediul înconjurător, de care ne dăm seama abia cand ele ne sunt înşelate deci, realitatea ne răspunde cu un feed–back negativ, care determină reconfigurarea aşteptărilor noastre. Observaţiile joacă un rol important în procesul de modificare a dispoziþiilor de a reacţiona, dispoziţiile de a recţiona trebuie să fie prezente mai întâi, pentru a putea să fie modificate. Popper foloseşte, pentru a explicita această opţiune, metafora găleţii şi a reflectorului: în viziunea spiritului–găleată, mintea noastră este asemenea unui container cu deschideri în care percepţiile şi cunoaşterea se acumulează (Bacon vorbeşte despre percepţii ca despre "struguri " care trebuie adunaţi şi din care, dacă îi presăm, iese "vinul pur al cunoasterii"). În opoziţie cu această viziune este cea care vede omul ca un reflector care luminează întunericul din jurul său. Popper combate toate sursele care se erijează în autorităţi: percepţiile, raţiunea, etc. Există o mulţime de surse ale afirmaţiilor noastre, însă nici una nu are autoritate. De aceea întrebarea: "care este sursa afirmaţiilor tale?" este greşit pusă. Ea caută dictatură şi se aseamănă cu întrebarea lui Platon: cine trebuie să conducă? Astfel că Popper o înlocuieşte cu întrebarea: cum putem evita eroarea? Iar noi nu trebuie să ne întrebăm cine trebuie să conducă ci, mai degrabă, cum ar trebui condus un stat. Cele mai importante surse ale cunoaşterii noastre sunt: tradiţia şi cunoaşterea apriori. Prin critică, noi modificăm cunoaşterea care ne–a parvenit până în momentul de faţă. Teoria lui Popper poate fi rezumată de fraza: aceasta nu este o lume a confirmării adevărurilor ci, una a infirmării erorilor. Noi înţelegem doar dacă eliminăm eroarea. Popper reactualizează teoria "celei mai bune lumi de pană acum” - persiflată la vremea ei de Voltaire în Candide. El critică Şcoala de la Frankfurt(Theodor Adorno, Max Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse, Jürgen Habermas) pentru că introduc un pesimism ideologic care corupe tineretul. Societatea de astăzi este considerată de Popper cea mai bună de pană acum, însă aceasta nu înseamnă că ea nu poate fi îmbunătăţită.

Popper extinde acest punct de vedere în opera sa de filozofie socială, "The Open Society and Its Enemies" ("Societatea deschisă şi duşmanii ei", 1945), în care apără democraţia împotriva oricărei forme de totalitarism, combătând atât concepţia lui Platon asupra societăţii cât şi materialismul istoric al lui Karl Marx. Progresul ştiinţific este favorizat numai de acele societăţi în care sunt garantate libertatea gândirii şi libera confruntare a ideilor. Acestea sunt societăţile deschise, în contrast cu cele închise, în care domneşte autoritarismul politic pe baze ideologice contrare raţionalismului critic. Pe această linie, Popper critică ceea ce el numeşte "Istoricism" ("The Poverty of Historicism", "Mizeria Istoricismului", 1957), concepţie, după care evoluţia istorică a umanităţii ar fi predeterminată pe baza unor reguli intrinsece. Se recunoaşte aici doctrina lui Marx asupra socialismului ştiinţific, care părăseşte terenul unei analize formulate de el însuşi, pentru a se face profetul unei societăţi viitoare, legitimând regimurile autoritare. Popper consideră democraţia pluralistică, cu toate imperfecţiunile sale, ca formă de organizaţie statală care are drept scop garantarea libertăţii individuale şi a progresului relaţiilor interumane. Ea permite corectarea treptată a imperfecţiunilor prin reformele sociale. Rămâne însă totdeauna pericolul absolutizării unor principii, în contradicţie cu raţionalismul critic. Critica este considerată de filosoful austriac drept singurul mod de a progresa, iar limbajul este atât de important, tocmai pentru că face posibilă critica. Filosoful teoretizează un mod în care critica ar trebui să fie făcută. Fiecare trebuie să îşi critice propria teorie, să o pună la cele mai severe teste. Un savant onest trebuie să zică: "s–ar putea ca tu să ai dreptate". Însă mulţi (Kaufmann^[2], Singer,etc.) îl acuză pe Popper că nu a aplicat normele sale şi la critica lui împotriva lui Hegel, Heidegger, Jaspers din Societatea deschisă şi duşmanii ei.

Bibliografie

(Traduceri în limba română)

• Karl Popper: Logica cercetării,Editura ştiinţifică,Bucureşti,1981
• Karl Popper: Societatea deschisă şi duşmanii ei,Humanitas,Bucureşti,2005
• Karl Popper şi Konrad Lorenz: Viitorul este deschis,Editura Trei,Bucureşti,1997

Publicaţii

• "Logik der Forschung" (Logica cercetării), Viena, 1934
• "The Open Society and Its Enemies" (Societatea deschisă şi duşmanii acesteia), Londra, 1945
• "The Poverty of Historicism" (Mizeria istoricismului), Londra, 1957
• "The Logic of Scientific Discovery", Londra, 1959
• "Conjectures and Refutations" (Prezumţii şi infirmări), Londra, 1963
• "Objective Knowledge: An Evolutionary Approach", Oxford, 1972
• "The Self and Its Brain: An Argument for Interactionism" (în colab. cu J.C. Eccles), Londra, 1977
• "The Open Universe: An Argument for Indeterminism", Londra, 1982
• "Realism and the Aim of Science", Londra, 1982
• "The Myth of the Framework: In Defence of Science and Rationality", Londra, 1994
• "Knowledge and the Mind-Body Problem: In Defence of Interactionism", Londra, 1944

Premii şi distincţii

În 1965 a primit titlul de cavaler iar în 1976 a fost ales membru al Societăţii Regale. Alte premii: Sweden’s Sonning Prize (1973), Spain’s Catalonia Prize pentru contribuţia la cultura europeană (1989), Japan’s Kyoto Prize (1992), Central European University’s Open Society Prize (1994).