Giovanni Pico della Mirandola

Giovanni Pico della Mirandola

Giovanni Pico della Mirandola (*24 februarie 1463, Mirandola - – 17 noiembrie 1494, Florenţa) a fost un filozof şi învăţat umanist italian din perioada Renaşterii.

Biografie

Pico della Mirandola provenea dintr-o veche familie de nobili din Italia de nord cu reşedinţa în castelul Mirandola, în apropiere de oraşul Modena. Doritor să se instruiască, renunţă la privilegiile de familie în favoarea fraţilor săi şi, la vârsta de 14 ani, începe studiul dreptului canonic la vestita Universitate din Bologna (prima Universitate europeană!), cu intenţia unei cariere ecleziastice. Este atras totuşi mai mult de studiul filozofiei şi teologiei şi, timp de şapte ani, vizitează cele mai renumite universităţi ale Europei dinFerrara, Padova şi Paris, studiind - pe lângă filozofia scolastică aristoteliană - şi limbile latină, greacă, ebraică, arameică şi arabă, dobândind încă din tinereţe renumele de poliglot. În 1484, se duce la Florenţa, în acel timp centrul vieţii spirituale umanistice, unde Marsilio Ficino conducea noua "Academie Platoniciană", încurajat şi susţinut de familia Medici. Sub influenţa lui Ficino, Pico della Mirandola înclină mai mult către filozofia lui Platon, în opoziţie cu scolastica dominată de învăţătura lui Aristotel, aflată în declin, şi devine unul din cei mai activi participanţi la discuţiile în care se căuta realizarea unei unităţi între idealismul platonician şi spiritualitatea creştină. Pico della Mirandola era însă un eclectic, datorită cunoştinţelor sale vaste în domeniul misterelor antice, doctrinei pythagoreice, învăţăturilor Sfântului Augustin şi ale lui Toma de Aquino, precum şi în urma studiului Kabbalei şi Talmudului, întreprinde o încercare ambiţioasă de armonizare a tuturor învăţăturilor vremii sale sub egida creştinismului, un creştinism purificat, aprofundat şi extins, al cărui exponent ar fi dorit să devină. Urmând această idee, scrie "Heptaplus" (1480), o interpretare mistico-alegorică a creaţiei conformă expunerii din Biblie. În aceiaşi perioadă publică "De ente et uno", care cuprinde explicaţii ale unor pasagii din scrierile lui Moise, Platon şi Aristotel.

În anul 1486, Pico della Mirandola pleacă la Roma şi publică 900 de teze asupra tuturor temelor filozofice şi teologice posibile din acel timp, adunate sub titlul "Conclusiones philosophicae, cabalisticae et theologicae", cu o introducere, "Oratio de dignitate hominis", care mai târziu va deveni unul din cele mai renumite texte filozofice ale umanismului italian. La discuţia acestor teze ar fi vrut să invite la Roma pe toţi învăţaţii Europei. Papa Inocenţiu al VIII-lea declară 13 din cele 900 de teze drept eretice şi întâlnirea proiectată este interzisă. Deşi Pico della Mirandola încearcă să se apere în lucrarea "Apologia J. Pici Mirandolani, Concordiae comitis" (1489), este condamnat şi caută refugiu în Franţa, unde este găsit de emisarii papei şi arestat. În urma intervenţiei lui Lorenzo de Medici, este eliberat şi se poate întoarce la Florenţa. Aice trăieşte retras şi este tot mai mult influenţat de predicile lui Savonarola, în care acesta critica moravurile vremii şi preconiza crearea unui stat ecleziastic fundamentalist. Pico della Mirandola consacră ultimii ani ai vieţii scrierilor religioase, în apărarea creştinismului împotriva iudaismului, mahomedanismului şi astrologilor. O parte a acestor scrieri a apărut postum în 1495 la Bologna sub titlul "Disputationes adversus astrologiam divinatricem", contribuind la combaterea credinţelor astrologice atât de răspândite în Evul Mediu şi respingând astfel posibilitatea determinării destinului omenesc prin poziţia şi mişcarea stelelor. Pico della Mirandola moare la 17 noiembrie 1494 în Florenţa....

Opera filozofico-teologică

Concepţiile de bază ale lui Pico della Mirandola au fost expuse în "Oratio de dignitate hominis". Ele reprezintă o sinteză ambiţioasă a tradiţiei scolastico-aristoteliene cu temele noi ale umanismului. Pico della Mirandola vede această sinteză în filozofia neoplatoniciană, stabilind o ierarhie a existenţei, de la corpurile neînsufleţite, urcând diverse trepte până la fiinţa supremă, Dumnezeu. Dumnezeu a creat pe om şi l-a situat în centrul lumii, de aceea, omul nu este nici muritor, nici nemuritor, nici pământesc, nici celest. Stă în întregime în puterea lui să aleagă, în ce direcţie a existenţei se dezvoltă. Omul se deosebeşte de alte vieţuitoare prin faptul că nu este legat de un anumit destin sau de o anumită lege, dimpotrivă, el are capacitatea să-şi determine în mod liber modul şi forma existenţei, să se înjosească până la o treaptă animalică, sau să se apropie de divinitate, care stă la propria sa origine. Calea care duce la acest scop este eliberarea de pornirile simţurilor şi purificarea prin cugetarea şi contemplaţia filozofică.