Gottfried Wilhelm von Leibniz

Gottfried Wilhelm von Leibniz, portret de Bernard Christoph Francke, în jurul anului 1700

Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (n. 1 iulie 1646, Leipzig, d. 14 noiembrie 1716, Hanovra), a fost un filozof şi matematician german, unul din cei mai importanţi filozofi de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german. În matematică, Leibniz a introdus termenul de "funcţie" (1694), pe care l-a folosit pentru a descrie o cantitate dependentă de o curbă. Alături de Newton, Leibniz este considerat fondatorul analizei matematice moderne.

Date biografice

Leibniz s-a născut pe 1 iulie 1646 în Leipzig, fiu al unui avocat şi profesor la universitatea din localitate. Tot aici îşi începe studiile, pe care le continuă la Jena şi Altdorf. În 1666 obţine titlul de doctor în Drept şi intră în serviciul lui Johann Phillipp von Schönborn, arhiepiscop şi prinţ elector în Mainz, pentru care îndeplineşte un mare număr de însărcinări politice şi diplomatice. În 1673, întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne timp de trei ani şi se ocupă în mod intens cu studiul matematicii, ştiinţelor naturale şi filozofiei. Întors în Germania, obţine în anul 1676 postul de bibliotecar şi consilier privat pe lângă Ernst August, prinţ de Braunschweig-Lüneburg şi mai târziu prinţ elector de Hanovra, apoi pe lângă urmaşul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Marii Britanii cu numele de George I. În această funcţie, Leibniz rămâne până la sfârşitul vieţii. El se bucura de o deosebită preţuire şi era considerat în acel timp ca geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei şi matematicii, ci tratează teme variate de teologie, drept, diplomaţie, politică, istorie, filologie şi fizică. A fost fondatorul şi primul preşedinte al "Academiei de Ştiinţe" din Berlin (1700). Leibniz moare la 14 noiembrie 1716 în Hanovra.

Opera

Matematică

Leibniz elaborează în jurul anului 1675 bazele calculului diferenţial şi integral, de o mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a matematicii şi fizicii, independent de Isaac Newton, care enunţase deja principiile calculului infinitezimal într-o lucrare din 1666. Simbolurile matematice introduse de Leibniz în calculul diferenţial şi integral se folosesc şi astăzi. Perfecţionând realizările lui Blaise Pascal, Leibniz construieşte un calculator mecanic, capabil să efectueze înmulţiri, împărţiri şi extragerea rădăcinii pătrate. Dezvoltă forma modernă de numărare binară, utilizată astăzi în informatică şi pentru calculatoare. Leibniz a încercat să creeze un calcul logic, o logică bazată pe utilizarea simbolurilor, fiind un precursor al logicii matematice.

Statuia lui Leibniz din Leipzig.

Fizică

În fizică, Leibniz a introdus noţiunea de "forţă vie" (mv²) ca măsură a mişcării mecanice (energia cinetică, cum o numim azi), diferită de cea de "cantitate de mişcare" (mv) (impuls, cum îl numim azi), premergătoare noţiunii moderne de energie.

Filozofie

Sistemul filozofic al lui Leibniz pune la baza existenţei "monadele", elemente spirituale indivizibile, independente unele de altele, înzestrate cu o forţă activă. În consecinţă, materia nu este decât manifestarea exterioară a monadelor. Fiecare monadă oglindeşte întregul univers; concordanţa dintre activitatea monadelor este asigurată de "armonia prestabilită", creată de monada supremă, Dumnezeu. Pe baza acestei teze, Leibniz consideră, în spiritul unui optimism conformist, că lumea noastră, creată de Dumnezeu, este "cea mai bună dintre toate lumile posibile". Această teză optimistă, de fapt o judecată sintetică a priori, a fost la vremea sa ridiculizată de Voltaire în romanul său "Candide" (1759), în care Leibniz este prefigurat de personajul "Doctor Pangloss".

Leibniz este unul din precursorii dialecticii germane, el a susţinut ideea continuităţii şi evoluţiei naturii. În teoria cunoaşterii, Leibniz se situează pe poziţiile raţionalismului, pe care încearcă să-l îmbine cu elemente de empirism. Împărţind adevărurile în "raţionale" şi "faptice", el consideră că primele, având un caracter necesar şi universal, nu pot proveni din experienţă; principiile lor se află în intelect în stare embrionară şi primesc de la simţuri doar un impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză a senzualismului: "Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simţuri", Leibniz adaugă: "în afară de intelectul însuşi". Astfel el completează cele trei principii ale logicii aristotelice cu principiul raţiunii suficiente, necesar pentru verificarea adevărurilor faptice obţinute pe calea inducţiei. Operele filozofice ale lui Leibniz au exercitat o influenţă deosebită asupra dezvoltării ulterioare a filozofiei germane, în special asupra lui Christian von Wolff şi Immanuel Kant.

Opere

Leibniz a publicat un mare număr de lucrări, în limba germană, franceză sau latină.

• Dissertatio de Arte Combinatoria (Disertaţie despre arta combinării), (1666)
• Disputatio metaphysica de principio individui (Disputaţie metafizică despre principiul individuaţiei), (1666)
• Hypothesis Physica Nova (Noua ipoteză fizică), (1671)
• Nova Methodus pro Maximis et Minimis, itemque Tangentibus (Noua metodă de determinare a maximelor şi minimelor, precum şi a tangentelor), (1684)
• Eseuri de teodicee asupra bunătăţii lui Dumnezeu, a libertăţii omului şi a originii răului (1710), traducere de Diana Morăraşu, Ingrid Ilinca, Iaşi, Polirom, 1997.
• Monadologia, (1720)
• Noi eseuri asupra intelectului omenesc, (apărută postum în 1765), traducere de Marius Tianu, control ştiinţific şi note de Adrian Niţă, studiu introductiv de Mircea Flonta, Bucureşti, All, 2003.