Jean-Paul Sartre

Jean-Paul Sartre ([ʒɑ̃ pol saʁ.tʁ(ə)], pe numele complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre; n. 21 iunie 1905, Paris, d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un filozof francez, reprezentant al existenţialismului, scriitor (Premiul Nobel 1964), jurnalist şi militant social. A influenţat profund generaţia care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al doilea război mondial, nu doar prin filozofia şi opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa filozofică.

Viaţa

Jean-Paul Sartre se naşte la Paris pe 21 iunie 1905. Este crescut de mamă (tatăl său moare în 1906, pe când el avea doar un an) şi de bunicul matern, într-o familie de burghezi înstăriţi care îi oferă o educaţie conservatoare (v. Les Mots). În 1916 mama sa se recăsătoreşte şi familia trebuie să se mute. Intră la liceul La Rochelle. Între 1924 şi 1929 studiază la École Normale Supérieure din Paris, cu accentul pe psihologie, sociologie şi filozofie, fiind influenţat de opera lui Henri Bergson, Essai sur les données immédiates de la conscience; se va adăuga mai apoi interesul fundamental pentru intenţionalitatea husserliană şi ontologia lui Heidegger.

Tinereţea şi maturitatea

O cunoaşte pe cea care-i va fi alături întreaga viaţă, Simone de Beauvoir; relaţiile lor (despărţite dialectic în „necesare şi contingente”) fiind caracterizate de o libertate reciprocă a implicării, pe care amândoi o asumă plenar. Până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, Sartre predă filozofia la diferite licee din Le Havre, Laon şi Paris, cu o întrerupere în 1933-1934, când are o bursă de studii la Berlin, unde audiază prelegerile lui Edmund Husserl şi o seamă de cursuri ale lui Martin Heidegger, a cărui principală operă, Sein und Zeit, îi va inspira interpretări multiple asupra problematicii fiinţei; ambii filozofi erau, pe atunci, puţin cunoscuţi în Franţa. Prima sa operă literară, La Nausée (Greaţa) cuprinzând deja în germene ideile sale filosofice de mai târziu, în special cea a contingenţei radicale a existenţei, apare în 1938. În 1940, concentrat, ia parte la aşa-numitul „război ciudat”; după deschiderea ostilităţilor este luat prizonier de germani, dar eliberat din stalag un an mai târziu. La Paris participă la câteva grupuri intelectuale de rezistenţă împotriva ocupaţiei germane (grupul „Socialisme et liberté” care scotea revista cu acelaşi nume), activitate care a rămas necunoscută Gestapo-ului şi autorităţilor de ocupaţie, astfel că reuşeşte să monteze în acei ani piesa de teatru Les Mouches (Muştele, 1943), cu o tematică antiautoritară. Câţiva — Vladimir Jankélévitch, printre ei — aveau să-i reproşeze mai târziu, cu toate acestea, o „lipsă de angajare politică” în acei ani ai ocupaţiei. În 1943, publică cea mai importantă operă a sa, care a pus bazele existenţialismului în Franţa, L'Être et le Néant (Fiinţa şi neantul).

Afirmarea

În 1945, Sartre iniţiază apariţia revistei literare şi politice Les Temps Modernes, redactând manifestul-program împreună cu prietenul său Maurice Merleau-Ponty. În 1946 ţine la Sorbona o celebră conferinţă intitulată „Existenţialismul este un umanism” (vezi "Legături externe"), în care expune filozofia şi morala existenţialistă, punând capăt unor speculaţii naive asupra acestei doctrine filozofice. În acei ani Sartre înclină tot mai mult către o ideologie de stânga sau de inspiraţie marxistă şi manifestă - cu deosebire în 1951-54 - o simpatie faţă de comunism ca societate alternativă, şi faţă de Uniunea Sovietică, simpatie care-l îndepărtează mai apoi de o seamă de prieteni, precum André Gide, Albert Camus, André Malraux. După reprimarea violentă de către armata sovietică a revoltei anti-comuniste din Ungaria (1956), reacţia imediată a lui Sartre a fost de condamnare a represiunii; se îndepărtează de partidul comunist francez; continuă să facă vizite private în Uniunea Sovietică, China comunistă şi Cuba lui Fidel Castro. Abia după înăbuşirea „Socialismului cu faţă umană” din Cehoslovacia de către forţele Tratatului de la Varşovia în 1968, Sartre se distanţează total, printr-o condamnare fermă şi definitivă, de aşa-numitul „socialism real”, rămânând doar un militant de stânga, un intelectual împotrivindu-se discursului autorităţii. În timpul războiului din Algeria este hotărât de partea F.L.N.-ului; ca represalii, armata clandestină O.A.S. pune la cale un atentat cu bombă, aruncându-i în aer locuinţa pe 7 ianuarie 1952. Din pricina luărilor sale de poziţie, aşa cum arată documentele epocii, Sartre este sub supravegherea serviciilor secrete franceze vreme de ani de zile, având pe urmele sale zeci de agenţi, i se violează corespondenţa şi îi sunt ascultate convorbirile telefonice. În 1964 refuză Premiul Nobel pentru literatură, căci „nici un om nu merită să fie consacrat din timpul vieţii”, gest care provoacă scandal. Acceptă în schimb preşedinţia Tribunalului Internaţional, curte simbolică iniţiată de filozoful şi militantul englez Bertrand Russel pentru condamnarea războilului din Vietnam. Susţine mişcarea studenţească de protest din vara anului 1968, recunoscându-i importanţa politică şi morală. Sănătatea i se degradează rapid în acei ani. Uzat de o supraactivitate literară şi politică, de consumul de tutun, alcool sau amfetamine (după propria-i mărturisire, ajunsese la un tub de 20 de pastile pe zi, pentru a putea să scrie în ritmul propus), într-o zi îşi pierde cunoştinţa. Este nevoit apoi să-şi diminueze orele şi ritmul de muncă. Vederea îi slăbeşte tot mai mult, iar în plimbările sale nu mai poate face mai mult de un kilometru pe zi.

Anii din urmă

Mormântul lui Jean-Paul Satre şi al lui Simone de Beauvoir, Cimitirul Montparnasse, Paris

În toamna lui 1973 devine fondatorul şi conducătorul cotidianului de stânga Libération, dar sănătatea şubredă îi limitează activitatea; în special scăderea progresivă a acuităţii vizuale până aproape de orbire îl împiedică să mai scrie şi îl constrânge să-şi angajeze un secretar particular. Jean-Paul Sartre moare în 15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, în vârstă de 75 de ani, în urma unei embolii pulmonare. Ştirea morţii sale provoacă o vie emoţie în întreaga lume. Zeci de mii de oameni, veniţi de pe toate meridianele, vor însoţi cortegiul funerar până la cimitirul Montparnasse din Paris pentru a-i aduce ultimul omagiu. A rămas faimoasă remarca unui tânăr către tatăl său la sfârşitul acelei zile: „Am fost la manifestaţia împotriva morţii lui Sartre”. Considerat „filozoful libertăţii”, zeci de volume, monografii şi studii apar în fiecare an în întreaga lume despre ideile, opera şi viaţa sa.

Premiul Nobel

Domnule Secretar,

După anumite informaţii de care am luat cunoştinţă astăzi, aş avea anul acesta unele şanse să obţin premiul Nobel. Deşi ar fi prezumţios să mă pronunţ asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie pentru a risipi sau a evita o neînţelegere. Vă asigur mai întâi, Domnule secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză şi premiul cu care ea a onorat atâţia scriitori. Cu toate acestea, din nişte motive care îmi aparţin şi din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaţilor posibili, şi nu pot şi nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept această distincţie onorifică.

Vă rog, Domnule secretar, să acceptaţi scuzele mele şi să credeţi în înalta consideraţie pe care v-o port,

J.-P. Sartre

Scrisoarea nu e însă deschisă decât după ce votul are loc; pe 22 octombrie 1964, un membru al Academiei anunţă oficial: „Premiul Nobel din acest an a fost atribuit scriitorului francez Jean-Paul Sartre pentru opera sa care, prin spiritul de libertate şi prin căutarea adevărului pe care le reprezintă, a exercitat o vastă influenţă asupra epocii noastre.”

Sartre e deci nevoit să scrie încă o epistolă Academiei, subliniind refuzul. Un extras semnificativ:

Motivele personale sunt următoarele: refuzul meu nu e un act improvizat. Am refuzat întotdeauna distincţiile oficiale. După război, în 1945, când mi s-a propus legiunea de onoare, am refuzat deşi aveam prieteni care erau în guvern. La fel, n-am dorit niciodată să intru în Collège de France aşa cum mi-au sugerat unii dintre prietenii mei. (...) Nu e acelaşi lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă semnez Jean-Paul Sartre laureat al premiului Nobel. (...) Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituţie, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum.

Operă

Filozofie

• L'Imagination (Imaginaţia) 1936
• La Transcendence de l'Ego. Esquisse d'une description phénoménologique (Transcendenţa egoului. Schiţă pentru o descriere fenomenologică), 1936
• Esquisse d'une théorie des émotions (Schiţă pentru o teorie a emoţiilor), 1939
• L'Imaginaire. Psychologie phénomologique de l'imagination (Imaginarul. Psihologie fenomenologică a imaginaţiei) 1940
• L'Etre et le Neant. Essai d'ontologie phenomenologique (Fiinţa şi neantul) 1943
• L'existentialisme est un humanisme (Existenţialismul este un umanism), conferinţă publică, 1946)
• Critique de la raison dialectique. Precedé de Question de methode (Critica raţiunii dialectice, 1960)
• Cahiers pour une morale (Caiete pentru o morală), postum, publicat în 1983
• Situations philosophiques (Situaţii filosofice), 1990
• Verité et existence (Adevăr şi existenţă), 1990.

Romane şi nuvele

• La Nausée (Greaţa), 1938
• Le Mur (Zidul) (Le Mur; La Chambre; Érostrate; Intimité; L'Enfance d'un chef), 1939
• L'Enfance d'un chef (Copilăria unui şef), 2003
• Les Chemins de la liberté (Drumurile libertăţii): vol.I, L'Âge de raison (Vârsta raţiunii), 1945; vol.II, Le Sursis (Amânarea), 1945; vol.III, La Mort dans l'âme (Cu moartea în suflet), 1949
• Écrits de jeunesse (Scrieri de tinereţe), 1990

Teatru

• Les Mouches (Muştele), 1943
• Huis clos (Uşi închise), 1945
• Morts sans sépulture (Morţi fără mormânt) 1947
• La Putain respectueuse (Târfa cu respect)1947
• Les Mains sales (Mâinile murdare) 1948
• Le Diable et le Bon Dieu (Diavolul şi bunul dumnezeu) 1951
• Nekrassov, 1956
• Les Séquestrés d'Altona (Prizonierii din Altona), 1960
• Les Troyennes (adaptare după Euripide), 1966

Critică

• Baudelaire, 1947
• Saint-Genet, comédien et martyr (Sfântul Genet, comediant şi martir) 1952
• Qu'est-ce que la littérature? (Ce este literatura?), 1964
• L'Idiot de la famille (Idiotul familiei), monografie Flaubert, vol. I, 1971; vol. II, 1972
• Un théâtre de situation (Un teatru de situaţie, 1973
• Critiques littéraires (Cronici literare) 1975
• Mallarmé, 1984

Eseu

• Situations (Situaţii), 1947-1976
  • vol. I, Essais critiques, 1948
  • vol. II, Littérature et engagement, 1948
  • vol. III. Lendemains de guerre, 1949
  • vol. IV, Portraits, 1964
  • vol. V, Colonialisme et néo-colonialisme, 1964
  • vol. VI, Problèmes du marxisme, 1, 1964
  • vol. VII, Problèmes du marxisme, 2, 1965
  • vol. VIII, Autour de '68, 1972
  • vol. IX, Mélanges, 1972
  • vol. X, Politique et autobiographie, 1976
• Plaidoyer pour les intellectuels, 1972

Eseu politic

• L'Affaire Henri Martin. Textes commentés par Jean-Paul Sartre (Afacerea Henri Martin. Texte comentate de Jean-Paul Sartre), 1953
• Entretiens sur la politique, Gérard Rosenthal, David Rousset et Jean-Paul Sartre (Convorbiri despre politică), 1949
• Réflexions sur la question juive (Reflecţii despre chestiunea evreiască), 1954 (prima ediţie, 1946)
• On a raison de se révolter. Discussions entre Philippe Gavi, Jean-Paul Sartre et Pierre Victor (Avem dreptate să ne revoltăm), 1974

Autobiografie, memorii, corespondenţă

• Les Mots (Cuvintele), 1964
• Carnets de la drôle de guerre (Carnete dintr-un război ciudat), 1983
• La Reine Albemarle ou le dernier touriste (Regina Albemarle sau ultimul turist), 1991
• Lettres au Castor et à quelques autres (Scrisori către Castor şi către alte câteva), 1983

Scenarii

• Freud, passions secrètes (Freud, pasiuni secrete),1960, film documentar în regia lui John Huston;
• L'Engrenage (Mecanismul), 1996
• Le Scénario Freud (Scenariul Freud), 1984
• Les Jeux sont faits (Jocurile sunt făcute), 1996 (prima ediţie, 1947)

Prefeţe, cuvânt înainte, alte contribuţii

• Nathalie Sarraute, Portrait d'un inconnu, 1956
• Frantz Fanon, Les Damnés de la terre, 1961
• Stéphane Mallarmé, Poésies, 1966
• Albert Memmi, Portrait du colonisé précédé du Portrait du colonisateur, 1985
• Georges Michel, La Promenade du dimanche, 1967
• Antonin Liehm, Trois générations, 1970
• André Puig, L'Inachevé, 1970
• Gisèle Halimi, Le Procès de Burgos, 1971

Contribuţii la volume colective

• Le Chant interrompu. Histoire des Rosenberg, volum colectiv Aragon, P. Courtade, M. Druon, I. Ehrenbourg, F. Howard, J. Fréville, P. Gascar, Guillevic, F. Hellens, C. Julien, J. Kessel, J. Madaule, F. Mauriac, H. Pichette, V. Pozner, J. Prévert, C. Roy, J.-P. Sartre, A. Seghers, E. Triolet şi de Vercors, ilustraţii de Pablo Picasso - hors série, 1955
• Kierkegaard vivant, volum colectiv de J.-P. Sartre, J. Beaufret, G. Marcel, L. Goldmann, M. Heidegger, E. Paci, K. Jaspers, J. Wahl, J. Hersch et de N. Thulstrup. Allocution de René Maheu, 1966
• Tribunal Russel, vol. I, Le Jugement de Stockholm (publicat sub direcţia lui Vladimir Dedijer); vol. II, Le Jugement final (publicat sub direcţia lui Jean-Paul Sartre) 1967-1968

Opere complete, în colecţia Pléiade

• Œuvres romanesques, 1982
• Théâtre complet 2005

Evocări, corespondenţă, memorii, referinţe

Simone de Beauvoir:

• Mémoires d'une jeune fille rangée, 1958;
• La Force de l'âge, 1960;
• La Force des choses, 1963;
• Tout compte fait, 1972;
• La Cérémonie des adieux, suivi d'Entretiens avec Jean-Paul Sartre, 1981;
• Journal de guerre, 1990;
• Lettres à Sartre, vol. I şi II, 1990;
• Perdre la virginitee, 1945.

Alţi autori:

• Francis Jeanson, Sartre par lui-même, 1955
• Régis Jolivet, Sartre ou la théologie de l'absurde, 1965
• Francis Jeanson, Sartre dans sa vie, 1974
• Annie Cohen-Solal, Sartre - 1905-1980, 1999
• Bernard-Henri Lévy, Le siècle de Sartre, 2000
• Heiner Wittmann, L'esthétique de Sartre. Artistes et intellectuels, Paris 2001
• Ronald Aronson, Camus et Sartre : amitié et combat, Alvik, 2005
• Denis Bertholet, Sartre : l'écrivain malgré lui, Infolio, Gollion 2005
• Annie Cohen - Solal, Sartre, un penseur pour le 21è siècle, Gallimard, 2005
• Michel Contat, Passion Sartre: l'invention de la liberté, Textuel, 2005
• Alfredo Gomez-Muller, Sartre de la nausée à l’engagement, Le Félin, 2005
• Bernard Lallement, Sartre : l'improbable salaud, Le Cercle Midi, 2005
• Bernard Lefort, Sartre, réveille-toi, ils sont devenus mous!, Ramsay, 2005
• Benny Lévy, La cérémonie de la naissance / Lecture de Sartre, Verdier, 2005
• François George Maugarlone, Le concept d'existence. Deux études sur Sartre, Christian Bourgois, 2005

Referinţe în limba română

• Georgeta Horodincă, Jean-Paul Sartre, Editura pentru Literatură, 1964